Maramureşul şi Unirea

Cristian Mariş

Doamnelor şi domnilor!

În istoria învăţată la şcoală de majoritatea celor prezenţi ni se spunea cam atât despre actul de la 1 Decembrie 1918: românii s-au adunat la Alba Iulia, au decis Unirea Transilvaniei cu România şi gata, toate bune şi frumoase, România Mare s-a înfăptuit! Păi bine, dacă a fost atât de simplu, de ce nu am făcut-o mai devreme? Adevărul e că am încercat să o facem mai devreme, ca şi în cazul adunării de la Blaj din 1848, dar nu ne-a reuşit. De ce am reuşit în 1918 şi nu mai devreme? Şi în 1918, asta a fost tot? Toată lumea a fost de acord, am spus la Alba Iulia ce vrem şi ne-am unit? Şi, mai mult, care a fost rolul maramureşenilor în realizarea actului Unirii de la 1 decembrie 1918?

În istoria tuturor popoarelor, există momente şi conjuncturi favorabile pe plan internaţional, care pot favoriza îndeplinirea unui ţel al unui popor. Aceste popoare pot valorifica aceste momente, arătându-se la înălţimea clipei, sau le pot rata iremediabil, practic pot pierde trenul, cum se mai spune. Spre exemplu, un tren pierdut de români îl reprezintă momentul 1991, când am ratat unirea cu Republica Moldova.

Dar nu am ratat 1918, ora astrală a românilor, şi tocmai de aceea e ora astrală, fiindcă nu am pierdut-o. Cine decide dacă pierzi un tren al istoriei sau altul, cine decide dacă ratezi momentul favorabil sau nu? Oamenii, şi nu orice fel de oameni, ci liderii şi luminătorii poporului. Ce am avut în 1918 şi nu am avut în 1991? Astfel de lideri, de patrioţi, de bărbaţi ai datoriei gata să sacrifice totul pentru un ideal, pentru idealul naţional. Gata să lumineze masele, să le călăuzească, să le inspire şi să le arate spre ce trebuie să tindem, iar la nevoie să fie primii care să se sacrifice pe altarul scopului final, în acest caz unirea tuturor românilor. Spre norocul lor, românii au avut astfel de lideri în 1918, nu numai în regatul român, ci şi în Bucovina, în Basarabia, şi mai ales în Transilvania. Iar unii din cei mai importanţi astfel de lideri au fost maramureşeni.

Să ne amintim puţin contextul istoric. După patru ani de război cumplit, în care românii au sângerat nespus de mult, inclusiv ardelenii, în urma luptelor de la Vittorio-Veneto de pe frontul italian, la care au participat inclusiv voluntarii ardeleni constituiţi în regimente române formate din prizonierii luaţi pe front din armata austro-ungară, însufleţiţi de părintele Vasile Lucaciu, un maramureşean prin adopţie, şi s-au acoperit de glorie în bătălia de la Caporretto, în urma acestor înfrângeri ale armatelor austro-ungare, frontul s-a risipit, iar Imperiul Austro-Ungar cere armistiţiu. Au fost şi alte eşecuri militare, mai ales pe frontul de la Salonic, toate acestea concurând la înfrângerea austro-ungarilor. Frontul se disipează, soldaţii părăsesc poziţiile şi pleacă spre casă, imperiul cedează. Revoluţia izbucneşte şi se propagă în toate teritoriile stăpânite până ieri, inclusiv ungurii se revoltă şi cer dezlipirea de austrieci. Revoluţia a izbucnit şi în Transilvania, reprezentanţii autorităţilor sunt alungaţi şi poporul îşi cere drepturile. La 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voievod citeşte în parlamentul de la Budapesta declaraţia conform căreia românii din Transilvania şi Ungaria sunt reprezentaţi doar de către Partidul Naţional Român. În Transilvania cuprinsă şi ea de revoluţie, se organizează Gărzile Naţionale Române pentru a menţine ordinea.

Văzând că sunt pe cale să piardă Transilvania, ungurii promit multe şi vin la negocieri cu fruntaşii români ai partidului la Arad, în fruntea delegaţiei maghiare fiind ministrul Oskar Jasszy, văzut ca şi un moderat. Acesta propune românilor o delimitare a Transilvaniei pe baza blocurilor etnice, un lucru imposibil. Armata română pătrunsese în estul şi sudul Transilvaniei ocupând zona până la cursul mijlociu al Mureşului, stabilit ca şi linie de demarcaţie provizorie în urma armistiţiului de la Belgrad, semnat între unguri şi generalul francez Franchet dEsperrey, fără ca românii să fie consultaţi. Dar în zona rămasă sub controlul maghiar, bandele ungureşti, inclusiv trupele regulate, se dedau la excese contra românilor şi gărzilor naţionale, au loc abuzuri, execuţii sumare, violuri, omoruri în masă, (exemple: comuna Hotar, 10 noiembrie 1918, fruntaşul român Moise Grec este ridicat de unguri şi împuşcat lângă Criş, 11 noiembrie Câmpani, au fost executaţi trei fruntaşi români (Ioan Pele, Ilie Cismaş, şi Atanasie Pele) şi la Şighişel alţi patru (Şofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica). Tot atunci sunt ucişi la Marghita preotul Dănilă şi învăţătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda naţională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La Beiuş, Doloc Filimon ucis în bătaie, Stoiţa Ştefan, Rădac Vasile, Toma Petrişor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomşa (14 ani) împuşcaţi pe câmp, când se aflau la lucru, şi mulţi, mulţi alţii, dar şi mai târziu, avocatul Ioan Ciordaş şi dr Nicolae Bolcaş, martirizaţi, cu ochii scoşi cu baioneta şi ucişi în aprilie 1919, doar câteva exemple. Dar cel mai cumplit a fost cel de la Beliş, unde 44 de români sunt ucişi şi arşi pe rug de către un detaşament de pedeapsă maghiar condus de căpitanul Antal Dietrich, acest fapt real servind ca şi bază pentru scenariul filmului românesc “Capcana Mercenarilor”. Vestea masacrului cade în toiul negocierilor de la Arad, iar Iuliu Maniu, venit de la Viena, unde a condus trupele române ce pacificaseră oraşul şi a coordonat românii de la Praga care au ajutat cehoslovacii să-şi impună noul stat, Iuliu Maniu, la întrebarea insistentă a lui Oskar Jasszy ce vor românii, s-a ridicat peste masă şi privindu-l direct în ochi i-a răspuns: Despărţire definitivă!

Delegaţia maghiară a plecat, iar fruntaşii români au decis organizarea unei adunări naţionale în care reprezentanţii românilor să-şi poată spune clar ceea ce vor, ceea ce doresc. Aşa s-a născut ideea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

S-au făcut înştiinţări la care românii au răspuns cu entuziasm, alegându-şi delegaţii cu credenţionale, reprezentanţii poporului din fiecare comună şi ai asociaţilor. Delegaţii maramureşeni sunt conduşi cu mare pompă şi mulţime de norod, cu flori şi cântece patriotice, cei din Sighet şi din Maramureşul de peste deal în care cu boi până la Baia Mare de unde urcă în tren alături de delegaţii din Baia Mare, Baia Sprie, Şomcuta şi alte comune limitrofe. Li se alătură trenul venit din Satu Mare,  apoi trenul se uneşte la Jibou cu cel de la Zalău ce aducea delegaţii din Sălaj şi sudul judeţului Satu Mare. Vagoanele erau inscripţionate după locul de unde proveneau delegaţii: Marmaţia, Ţara Oaşului, Sălajul.

Foto.: Credenţional al delegaţilor din Baia Mare, Rodna Veche, Orăştie şi Arad la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

 

Pretutindeni, în fiecare gară, erau întâmpinaţi de mulţimi cu steaguri tricolore şi cântece naţionale, ovaţii. Tot la Jibou, delegaţiile s-au întâlnit şi au plecat spre Alba Iulia sub conducerea lui Gheorghe Pop de Băseşti, luptătorul român şi maramureşean, cel care va fi preşedinte al adunării naţionale de la Alba Iulia. Tot el, octogenarul care şi-a petrecut şaizeci de ani în luptă pentru drepturile românilor din Transilvania, este autorul cuvintelor memorabile rostite la Alba Iulia: Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace că am văzut slobozirea neamului meu!  Bietul badea Gheorghe, va muri câteva luni mai târziu, fără să îşi vadă satul său, Băseşti, eliberat de armata română. Aflat chiar pe linia de demarcaţie, între liniile române şi maghiare, când sicriul cu trupul său va fi dus spre locul de înmormântare, ungurii vor deschide foc de mitraliere asupra cortegiului.

“Pe badea Gheorghe nici după moarte nu îl lasă ungurii în pace!”, vor spune consătenii săi. Acest act agresiv are parte de o reacţie pe măsură, trupele române atacă şi împing linia frontului dincolo de Băseştii bătrânului luptător vreme de şaizeci de ani pentru drepturile românilor. Dar el nu a trăit să-şi vadă satul eliberat de soldaţii români.

Ştim cu toţii ce s-a petrecut la Alba Iulia, ştim că s-a hotărât prin voinţa celor 1225 de delegaţi şi în prezenţa a peste 100000 de români Unirea Transilvaniei cu România. Ceea ce nu ni s-a spus este faptul că în primul articol al hotărârii de la Aba Iulia este scrisă în clar rezoluţia bănăţenilor ca întreg Banatul să intre în componenţa României Mari, chiar dacă majoritatea reprezentanţilor lor au fost împiedicaţi de trupele sârbeşti, ce ocupau la acea vreme Banatul, să participe la Adunarea de la Alba Iulia. Şi aşa am pierdut o treime din Banat.

 

Foto.: Cetatea Alba Iulia, 2016.

Dar mai gravă este situaţia a două treimi din Maramureşul istoric care, deşi şi-a trimis reprezentanţi la Alba Iulia, acest teritoriu istoric românesc a rămas în afara graniţelor României Mari. Iată ce spune un martor maramureşean al evenimentului de la Alba Iulia, Ioan Bilţiu-Dâncuş, reprezentant al Sighetului, aflat chiar în faţa primei tribune de unde vorbesc reprezentanţii poporului, în momentul în care vin la tribună şi vorbesc episcopii ortodocşi şi greco-catolici Miron Cristea şi Iuliu Hossu, proclamând unirea românilor de la Nistru pân la Tisa: O sută de mii de români adunaţi în jurul tribunelor, uniţi în acelaşi cuget şi aceleaşi simţiri, cu acelaşi foc al însufleţirii, izbucnesc într-o singură strigătură: Trăiască Unirea tuturor românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand! Trăiască regina Măria! Poporul era beat de bucurie. Se vede că toţi simţeam ca unul! Jucau, strigau, se îmbrăţişau de bucurie. Numai o mică grupă înaintea tribunei striga, protesta din răsputeri, parcă ar voi să strige peste larma făcută de 100000 de oameni. Se face tăcere. Grupa mică strigă: Protestăm încontra devizei de la Nistru pân la Tisa, nu pentru aceea am venit noi din Maramurăş, de peste Tisa aici, ca pe noi să ne lăsaţi altora. Noi încă voim să fim uniţi cu România Mare! Trăiască România Mare de la Nistru până peste Tisa! Ovaţiuni nemaipomenite. Trăiască România Mare până peste Tisa! Trăiască maramureşenii! Strigă toţi din toate părţile. Episcopul Cristea vorbeşte iarăşi: De sine se înţelege, că România Mare în Maramureş va fi peste Tisa până în Carpaţi. Numai la Seghedin va fi până la Tisa. Aplaudente generale. Maramureşenii încă se liniştesc îndestuliţi. După aceasta episcopii ambelor confesiuni se prind de braţe în semnul unirei.

Un manifest înţelept, o dorinţă legitimă, acea chemare a românilor de la nord de Tisa ne aminteşte de declaraţia românului transnistrean Toma Jalbă, care la adunarea ce urma să decidă unirea Basarabiei cu România a strigat: dar pe noi, românii de dincolo de Nistru, cui ne lăsaţi? Să fie clar, vom săpa cu mâinile noastre albia Nistrului ca românii să fie pe veci împreună. Bieţii maramureşeni de la nord de Tisa, şi-au ales reprezentanţii şi i-au trimis la Alba Iulia ca să ceară Unirea cu România, şi ei au rămas din prostia noastră în afara graniţelor României Mari! În ciuda faptului că reprezentanţii rutenilor au depus nenumărate memorii parlamentului român pentru a rămâne între graniţele României Mari! (se pot vorbi multe aici…).

Maramureşenii de dincolo de Tisa care au cerut Unirea lor cu România au fost trădaţi şi uitaţi, chiar şi astăzi se zbat pentru a-şi păstra limba şi conştiinţa românească. Merită să-i amintim pe o parte din reprezentanţii lor de la 1918 la Alba Iulia: Ilie Filip din Apşa de Jos, Mihail Dan din Apşa de Mijloc, George Şimon din Biserica Albă şi mulţi alţii.

Momentul 1 Decembrie 1918 a fost şi a trecut, dar situaţia Maramureşului, la fel ca şi a vestului Transilvaniei, continua să fie problematică. Fiindcă, aşa cum vorbeam, să nu credeţi că duşmanii au înţeles voinţa românilor şi s-au împăcat cu ideea Unirii. Cu toate că Adunarea de la Alba Iulia a fost un adevărat, plebiscit, un referendum al populaţiei din Transilvania, în 2008, în Muntenegru, pe atunci parte a Serbiei, se ţine un referendum prin care se decide independenţa acestei mici provincii. Rezultatul referendumului este independenţa noului stat Muntenegru. Nimeni nu contestă asta. La fel ca şi acum aproape o sută de ani, nimeni nu contestă hotărârea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, a fost un adevărat referendum în care românii şi-au spus ceea ce doresc, unirea cu România. Şi este singurul referendum major din statele create după desfiinţarea Imperiului Austro-Ungar, şi astfel este imposibil de contestat.

Revenind la maramureşeni, ei s-au arătat la înălţimea vremurilor, la fel ca toţi ardelenii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai lor sunt trimişi la Alba Iulia, din toate comunele Maramureşului, care pe atunci era împărţit în mai multe comitate. Astfel, teritoriul actual al Maramureşului avea părţi şi în Satu Mare, Solnoc Dăbâca sau Bistriţa. Dintre reprezentanţii maramureşeni, am vorbit de bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băseşti. Altul este Teodor Mihali, din Bocicoiul Mare, sat Prislop, fost deputat român în Parlamentul maghiar, unde elaborează împreună cu alţii declaraţia de autodeterminare a românilor citită de Alexandru Vaida-Voievod la Budapesta. Este preşedinte al Sfatului Naţional al Gărzilor Naţionale Române. La Alba Iulia este ales în prezidiu şi vicepreşedinte al Sfatului Naţional Român, după moartea lui Pop de Băseşti şi va fi preşedinte al Partidului Naţional Român şi al Sfatului Naţional Român, apoi prefect de Solnoc Dăbâca, primar al Clujului, ministru, deputat, vicepreşedinte al Senatului României Mari. A murit în 1934.

O menţionare deosebită merită un alt maramureşean care, deşi nu este pomenit în cărţile de istorie, putem spune că a făcut istorie. E vorba de Ilie Lazăr, născut la Giuleşti dintr-o familie descendentă din mica nobilime maramureşeană. Înrolat ca ofiţer în armata austro-ungară, este grav rănit în Galiţia în cursul ofensivei Brusilov, împuşcat în ambele picioare cu gloanţe dum-dum (explozive). Evacuat cu un tren de răniţi spre Ungaria, este salvat de unchiul său, directorul spitalului din Sighet, care aici îl coboară din tren şi îl tratează. Revenit pe front la conducerea unei companii de români bănăţeni, tot în Galiţia anului 1918, conştient de direcţia în care mergea războiul, dezertează cu întreaga unitate. Sechestrează un tren cu care, după nenumărate peripeţii, de exemplu la Moghilev a ameninţat gărzile ucrainene că va incendia oraşul dacă nu îi lasă să-şi continue drumul, au ajuns la Noua Suliţă, graniţa Bucovinei. De aici, pe jos, au intrat în Cernăuţii cuprinşi de anarhie. Autorităţile austriece, în urma revoluţiei din toamna lui 1918, nu mai aveau nicio putere, jandarmii dezertaseră sau se bolşevizaseră, bandele de ucraineni jefuiau periferiile şi cazărmile părăsite, iar fruntaşii români ce susţineau ideea unirii cu România erau căutaţi de bolşevici pentru a fi linşaţi. În aceste condiţii, se răspândeşte vestea apariţiei în centrul oraşului a unui detaşament de soldaţi disciplinaţi şi înarmaţi îmbrăcaţi în uniformă austriacă, dar ce vorbeau toţi româneşte. Un domn distins se prezintă în piaţa centrală în faţa lui Ilie Lazăr şi spune: Sunt profesorul Sextil Puşcariu şi am aflat că sunteţi români bănăţeni, aşa că îmi permit a vă ruga să ne ajutaţi până la sosirea armatei române împotriva a câtorva sute de ucraineni veniţi din Galiţia, care au intrat în Casa Naţională unde au spart totul, iar pe noi, românii, vor să ne ducă ostateci. Chiar şi Iancu Flondor este ascuns în Mitropolie. De altfel, au apărut asupra oraşului avioane româneşti care au aruncat manifeste prin care se anunţă că în 48 de ore armata română va intra în oraş. Ilie Lazăr îi răspunde: Sunt Ilie Lazăr, de fel din Maramureş, soldaţii mei sunt în schimb bănăţeni, am dezertat de la unitatea noastră din Ucraina cu gândul de a ne preda undeva armatei române. Sunt fericit, domnule profesor, dacă vă pot sta la dispoziţie. Ardelenii se organizează şi ocupă poziţii defensive în zona centrală, în timp ce bandele de ucraineni, ştiind de iminenta intervenţie a trupelor române, dar şi de faptul că în centrul Cernăuţiului s-ar afla soldaţi români, evacuează oraşul în grabă. A doua zi, Ilie Lazăr, împreună cu fruntaşii bucovineni, instalează autorităţile române în oraş, el instalând primul drapel românesc pe turnul primăriei după 174 de ani. Pleacă înaintea Diviziei a 8-a a generalului Zadik ce intrase în Bucovina pentru a grăbi sosirea soldaţilor români în Cernăuţi. Participă la spectacolul grandios oferit de populaţia română soldaţilor, apoi pleacă în Maramureş, unde se ocupă de organizarea gărzilor naţionale şi este trimis delegat la Alba Iulia din partea plasei Ocna Şugatag. De aici pleacă în Banatul ocupat de sârbi, apoi merge la Bucureşti. Obţine prin Vaida-Voievod o audienţă la primul ministru Brătianu, în care insistă pentru ocuparea Maramureşului rămas în afara ariei de operaţii ale armatei române. Insistă foarte mult pentru Maramureşul de dincolo de Tisa, până la Hust, aducând argumente solide lui Brătianu. Acesta, alături de generalul Prezan, îl însărcinează oficial pe tânărul de 23 de ani să călăuzească unităţile din Divizia a 7-a din corpul de nord, al generalului Marcel Olteanu, la ocuparea Maramureşului.

În acea perioadă, în Maramureş era o situaţie apropiată de anarhie, în sensul că nimeni nu avea autoritate, în vestul teritoriului bandele maghiare îşi făceau de cap, iar nordul fusese ocupat şi devastat de ucraineni, inclusiv Sighetul. Referitor la unguri, să ne amintim numai de masacrul de la Târgu Lăpuş, din 5 decembrie 1918.

Regimentul 14 Roman, sub conducerea colonelului Gheorghiu, ocupă Baia Mare şi încearcă să înainteze spre Sighet, dar trecătoarea Cavnic era înzăpezită, iar caii slabi ai regimentului nu pot trece tunurile şi căruţele. Ilie Lazăr trece singur, ajunge în Giuleşti, aici rechiziţionează împreună cu fratele său Vasile şi câţiva localnici 60 de perechi de boi cu ajutorul cărora trece tunurile şi căruţele regimentului peste trecătoarea Cavnic. Sighetu Marmaţiei este ocupat de ucraineni, Vasile Lazăr, îmbrăcat ţărăneşte, culege informaţii şi este decis atacul românilor. La Vadu Izei, detaşamentul condus de maiorul Popovici şi călăuzit de Vasile Lazăr atacă pe front, în timp ce un detaşament condus de locotenentul Luca Constantin şi călăuzit de Ilie Lazăr face o manevră largă pe flancul drept, interceptând la Cămara linia ferată pe care ucrainenii încearcă să se retragă. Aici cade în luptă primul soldat român pentru eliberarea Maramureşului, sergentul Iosif Gabor, rănit în bătălia de la Oituz şi revenit la datorie ca să moară în faţa Sighetului cucerit de români la 4 ianuarie 1919. Luptele au continuat spre vest, în lupta de la Peri căzând primul ofiţer român pentru eliberarea Maramureşului, sublocotenentul Dumitru Popescu.

Ilie Lazăr a intrat în politică, alături de Iuliu Maniu. În 1944-1945 vine cu armata română să reinstaureze autorităţile române în Ardeal, sarcină deosebit de dificilă din cauza ruşilor. Dar, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, regimul comunist l-a răsplătit cu 16 ani închisoare, mare parte petrecuţi chiar la Sighet, oraşul pentru care a luptat să-l elibereze. Şi-a dat seama că e la Sighet şi şi-a anunţat colegii de suferinţă locul detenţiei, atunci când a recunoscut bătaia clopotelor pe care familia sa le donase bisericii din oraş. A murit anonim, în Cluj, în 1976. Şi el a făcut România Mare.

 

Foto.: Atanasie Demian (1859-1929) din satul Negreia. Atanasie Demian primeşte ,,credinţional” din partea Cercului electoral Şomcuta Mare, numărându-se astfel printre cei 1228 de delegaţi, care prin vot direct au exprimat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, ţinută la Întâi Decembrie 1918, voinţa fermă a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Părţile Ungurene de a se uni ,,pe veci” cu ţara mamă, România.

Memoria militarilor români, cinstită la cimitirul de la Haguenau – Alsacia

Dr. Mirel Giurgiu

 

Sâmbătă, 8 mai, adevărată zi de mai cu soare, am fost martorul ceremonialului anual organizat de Biserica Ortodoxă Română din Strasbourg, la cimitirul militar internaţional de la Haguenau, în Alsacia.

Numeroşi compatrioţi de-ai noştri au ţinut să participe la acest eveniment aparte, menit să readucă în amintirea contemporanilor sacrificiul celor aproape 3.000 de militari români căzuţi în timpul Primului Război Mondial, între anii 1916-1918 în Alsacia şi Lorena.[1]

Au venit să împlinească ceea ce francezii denumesc “devoir de memoire” – datorie de memorie – români din departamentele alsaciene şi din regiunile frontaliere ale Germaniei, mulţi dintre ei fiind membri activi ai asociaţiilor culturale româneşti cu sediul la Strasbourg şi Heidelberg. Circa 300 de ostaşi români îşi dorm somnul de veci în aripa de răsărit a cimitirului, închinată lor, la apus aflându-şi odihna militari francezi, polonezi, algerieni şi tunisieni, toţi căzuţi în Primul Război Mondial…

Ca în alţi ani, preotul Vasile Iorgulescu, parohul bisericii româneşti din Strasbourg, a ţinut o slujbă de pomenire a morţilor după tradiţia creştin-ortodoxă, onorată de prezenţa diplomaţilor noştri în frunte cu domnul ambasador Stelian Stoian, de la Reprezentanţa României de pe lângă Consiliul Europei şi cu domnul Marcel Alexandru, consul general al României la Strasbourg.

Am trăit momente de vie emoţie alături de cei prezenţi, realizând că, de fapt, facem parte cu toţii dintr-o mare familie românească; mulţi dintre noi s-au despărţit pentru totdeauna de cineva drag dintre cei de acasă, rude, părinţi sau prieteni apropiaţi, cărora, cu această ocazie, le trimitem încă o dată un gând plin de pioşenie şi de nostalgia depărtării de casă.

În această familie lărgită, plină de simţire românească, amintirea tinerilor militari luaţi prizonieri în condiţiile dramatice ale războiului îşi are locul ei, aureolat de cinstea şi admiraţia generaţiilor prezente şi viitoare.

După cum am menţionat şi cu alte ocazii, când i-am evocat pe eroii noştri, militarii români au fost aduşi de către germani să presteze munci dintre cele mai grele în lagărele de muncă ale celui de-al doilea Reich german care, la acea dată (1916-1918), cuprindea şi bogatele provincii ale Alsaciei şi Lorenei. Prizonierii de război, aduşi cu trenuri în vagoane de animale, provenind în majoritate din zona Predeal-Braşov, erau obligaţi la eforturi fizice greu de imaginat astăzi, în minele de potasiu de la Mulhouse, pe terenurile agricole sau pe şantiere de construcţii de drumuri şi poduri… Într-o alocuţiune, consulul general al României, domnul Marcel Alexandru, a evocat împrejurările în care au pierit majoritatea ostaşilor noştri; acestea erau caracterizate de epuizare fizică, foame şi frig, îndeosebi în iarna anului 1917, care a rămas în analele statisticienilor ca una dintre cele mai grele ale primei jumătăţi de secol al XX-lea.

Ceremonia de la Haguenau s-a terminat cu depunerea de către diplomaţii români a coroanelor de flori purtând însemnele tricolorului românesc în acordurile imnurilor naţionale ale României şi Franţei şi al Imnului Europei, interpretate de o fanfară militară. Conform tradiţiei, toţi participanţii la ceremonie intonează Imnul Eroilor compus de Brătianu “presărând lacrime şi flori” pe mormintele eroilor, în cuvinte calde vibrând de trăirea intensă a unui sentiment de înalt şi convingător patriotism…

Câte cruci albe, atâtea rugi către înaltul cerului, sortite să dea viaţă nouă amintirii unei alte pagini din istoria încărcată de jertfe ale românilor risipiţi în patru zări ale batrânei noastre Europe.

La plecare, desprinzându-mă cu greu din atmosfera încărcată de duhul amintirii atâtor suferinţi, mi-am propus să dau viaţă  îndemnului la neuitare al poetului necuvintelor, având valoare de memento:

“Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,

lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,

ca şi cum ar fi între noi,

ca şi cum s-ar fi întors acasă…” (Nichita Stănescu)

Cu siguranţă că nu-i vom uita şi vom reveni de fiecare dată cu inimile pline de aceleaşi profunzimi inexprimabile, care ne aduc aminte că suntem urmaşi ai acestor eroi, a căror cunună de lauri nu poate fi strivită de roata dură şi crudă a istoriei şi nici a timpului, oricât ar fi ea de neiertătoare. (Frankenthal, Germania).

[1] Articol publicat în Graiul Maramureşului, Duminică, 16 Mai 2010.

Eroii ţării vor fi mereu cinstiţi şi omagiaţi de militari

Gavril Babiciu

 

Educaţi în spiritul dragostei faţă de ţară şi eroii ei, militarii, indiferent de culoarea uniformei, vor cinsti mereu marile personalităţi ale naţiunii române. Bazat pe acest crez am invitat la Şişeşti, ori de câte ori s-a ivit ocazia, cadre militare în activitate sau în rezervă pentru a vizita Muzeul memorial „Vasile Lucaciu”, pentru a aduce un pios omagiu marelui tribun.

În anul 2014, fiind organizatorul Întâlnirii de 46 de ani de la terminarea Şcolii de Ofiţeri, PROMOŢIA 1968, am invitat colegii la Şişeşti. Părintele greco-catolic Gabriel Horţ a prezentat, cu multă acurateţe şi patos ofiţerilor veniţi aici din întreaga ţară, momente din viaţa şi actitatea ctitorului Bisericii închinate celui mai sfânt ideal: UNITATEA NAŢIONALĂ. Un Album Omagial legat de această vizită la Şişeşti a Promoţiei 1968 se găseşte la muzeu şi poate fi văzut de fiecare vizitator. General maior de poliţie (r.), prof. univ. dr. Lazăr Cârjan, impresionat de cele auzite şi văzute aici a donat muzeului cartea „Leul dela Şişeşti – De ce s-a prăbuşit monarchia austro-ungară”, scrisă de Tiron Albani şi editată la „Cercul Ziariştilor” din Oradea, la anul 1936.

Pentru a sărbători ziua de 1 Decembrie 2015, Ziua Naţională a României, am invitat la Şişeşti Asociaţiile Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere, filialele Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne din Maramureş precum şi filiale judeţene ale Societăţii Naţionale „Avram Iancu” şi Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”.

Au răspuns invitaţiei noastre un grup de 42 de militari: subofiţeri, ofiţeri şi generali. Cu toţii am asistat la ceremonia organizată în Baia Mare la Monumentul Ostaşului Român, după care îmbarcaţi într-un autobuz ne-am îndreptat spre Şişeşti.

Primul popas l-am făcut pentru a depune o coroană de flori la Bustul de piatră al părintelui dr. Vasile Lucaciu situat în faţa Bisericii ortodoxe. Colonelui în rezervă Ioan Bota, preşedintele filialei judeţene a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, a prezentat asistenţei momente din istoria întregirii neamului românesc, formarea României Mari, iar ing. Cristian Mariş a vorbit despre rolul deosebit de important pe care l-au avut în realizarea idealului naţional George Pop de Băseşti şi părintele dr. Vasile Lucaciu. Apoi, cu mult interes, s-a audiat un concert de colinzi.

O coroană de flori a fost depusă la bustul de bronz al „Leului de la Şişeşti” de lângă Casa Memorială a marelui tribun.

Într-o stare de emoţie care a cuprins întreg grupul de militari, determinată de intonarea de către toţi participanţii la Sfânta Liturghie oficiată de un sobor de preoţi greco-catolici în frunte cu PS Vasile episcopul Diecezei Maramureşului, în Biserica votivă „Pro S. Omnium Romanorum”, s-a depus o coroană de flori la mormântul Întregitorilor de Ţară, bravii luptători cu arma cuvântului şi a scrisului: preoţii greco-catolici părinţii dr. Vasile şi Epaminonda Lucaciu, tată şi fiu, erou şi discipol, amîndoi slujitori devotaţi ai parohiei Şişeşti în vremuri grele pentru locuitorii acestei comunităţi.

Armata română – apărătoarea Marii Uniri din 1918

Armata română – apărătoarea Marii Uniri

din 1918

 

Colonel (r.) Ioan Bota

Preşedintele Filialei Maramureş a

Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”

 

O particularitate specifică istoriei poporului român, trăitor într-o ţară cu frumuseţi naturale deosebite şi cu bogăţii de toate felurile, echilibrate, ţară aşezată la intersecţia marilor interese şi drumuri comerciale ale Europei, a constituit-o realizarea în etape distincte a idealurilor naţionale de unitate şi independenţă. În multimilenara sa istorie, România şi-a făurit bogate tradiţii familiale, religioase, militare, culturale, şcolare, de limbă proprie, de cult pentru eroii neamului, pentru creatorii şi apărătorii valorilor naţionale, şi-a creat, în acelaşi timp, şi instituţii corespunzătoare acestora pe care s-a sprijinit şi se va sprijini întreg edificiul naţional al statului român.

Din zorii genezei lor şi până astăzi românii nu s-au manifestat ca un neam războinic, ci dimpotrivă, ca o populaţie paşnică prin întregul său mod de viaţă. Pentru o astfel de populaţie, războiul are funcţia de apărare, de îndepărtare, de respingere sau înlăturare a pericolului extern. Pentru o astfel de nevoie s-a născut Armata română, cea mai veche armată permanentă din Europa.

Oştirea română trebuie privită istoric de pe poziţia interesului naţional, cu trecutul său glorios, ca parte inseparabilă a societăţii româneşti, importantă valoare naţională, cu rădăcinile adânc înfipte în tradiţile neamului de unde îşi trage seva. Ea este o prezenţă vie în toate fibrele sufletului românesc, o întâlnim în folclorul românesc, în cântecele şi baladele populare, în povestirile din război sau din timpul satisfacerii stagiului militar de către veterani, ceea ce denotă că armata este o insituţie foarte bine integrată social. Armata română a fost şi este, după religia străbună a românilor, instituţia-valoare în care românii aveau şi au cea mai mare încredere, fapt ce i-a imprimat în istoria neamului rolul de scut împotriva vrăjmaşilor trecuţi, prezenţi şi viitori, o şcoală a naţiunii şi a bărbăţiei, pentru toţi cei care îi trec pragul.

Specific istoriei poporului român de realizare în etape a idealurilor naţionale, etapele înfăptuirii “Micii Uniri”, la 1859, şi cuceririi independenţei de stat, la 1877-1878, fiind realizate, i-au urmat alte etape în drumul spre ţelul final, încheiat la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 prin Marea Unire, după ce la 9 aprilie 1918, sub protecţia Armatei române, a avut loc Unirea Basarabiei cu România, iar la 28 noiembrie sub aceeaşi protecţie s-a înfăptuit Unirea Bucovinei cu România.

Înainte de Unire, dar şi după aceea, în Transilvania s-au petrecut evenimente grave ce subminau hotărârea Adunării de la Alba Iulia. Populaţia românească a fost terorizată, şi supusă unor grele încercări. La Giurcuţa (azi Beliş), lângă Huedin, 45 de români au fost omorâţi din ordinul baronului Urmanczi Şandor, pentru că au strigat “Trăiscă România Mare”. La Făget, lângă Lugoj, peste 100 de români paşnici au fost omorâţi printr-un perfid atac aerian-un planor maghiar a aruncat bombe asupra lor. Aceştia îşi manifestaseră adeziunea faţă de Unire. În judeţul Arad au fost înregistraţi peste 300 de morţi.

Asasinate şi execuţii în masă s-au petrecut la Chereluş, Covâsânţ, Curtici, Siriam Sighişel. La Lunca, lângă Beiuş, avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, după ce au fost bătuţi, maltrataţi, după ce li s-au tăiat nasurile, au fost aruncaţi într-o groapă şi îngropaţi de vii. În gara Teiuş, stegarul Ion Arion a fost împuşcat mortal din podul  gării în timp ce se deplasa la Alba Iulia fluturând tricolorul românesc.

Pe 26 februarie 1919, la Băseşti a fost atacat până şi carul mortuar al lui Gheorghe Pop, pe care populaţia satului îl ducea pe ultimul său drum. Se încerca, peste tot, dezarmarea gărzilor naţionale româneşti, gărzile naţionale maghiare nesupunându-se Consiliului Naţional Român, ca organ de justiţie şi administraţie, recunoscut de guvernul ungar condus de Mihaly Karoly.

S-au întreprins tot felul de promisiuni şi presiuni asupra fruntaşilor politici români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Iuliu Maniu, Aurel Lazăr şi alţii, ca aceştia să rămână fideli Ungariei, promiţându-li-se că vor fi asigurate toate drepturile populaţiei româneşti. S-au purtat tot felul de tratative care au eşuat, iar românii sătui de intrigi, calomnii, minciuni şi de teroare, au făcut, disperaţi, apeluri repetate către Guvernul României de a interveni. În zilele de 10, 18, şi 15 noiembrie 1918, trei delegaţii au cerut Guvernului României – care se afla la Iaşi – să vină în sprijinul populaţiei româneşti transilvănene care trăia zile grele. Unirea, în curs de realizare, era pusă în pericol.

La toate acestea se adaugă drama ostaşilor români ardeleni, drama lor psihologică de a fi fost puşi să lupte împotriva fraţilor lor în trecătorile Carpaţilor, dramă întruchipată literar în persoana sublocotenentului Emil Rebreanu, care a încercat, alături de sute şi mii de ofiţeri şi ostaşi, să treacă în rândurile Armatei Române. La proces i s-a cerut să răspundă că a greşit drumul, dar el a refuzat acest lucru. După ce lui Emil Rebreanu i s-a pus ştreangul la gât, acesta a strigat: “Trăiască România Mare!”

Numai în Transilvania fuseseră mobilizaţi, în anii 1916-1917, peste 500.000 de ostaşi români pentru armata austro-ungară, reprezentând 93% din numărul total al celor mobilizaţi, din care 449.796 au mers pe front, 41.739 au murit pe câmpul de luptă, iar alţii 11.275 în spitale, 25.406 au rămas invalizi de război. Au rămas 38.630 văduve de război şi 79.226 copii orfani, iar pensiile I.O.V.R. ce li se cuvin acestora vor fi plătite de statul român!  Majoritatea soldaţilor de origine ungară sau secuiască erau fie reţinuţi acasă, fie mobilizaţi în administraţie, la căile ferate, poştă, paza internă etc. Aşadar, “carne de tun” erau consideraţi şi folosiţi soldaţii români transilvăneni.

Armata română a susţinut şi apărat Unirea de la 1 Decembrie 1918, pătrunzând în Transilvania, la cererea Consiliului Dirigent, singurul organ de drept împuternicit de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

În prima fază au pătruns în Ardeal, Divizia 7 Infanterie şi Divizia 1 Vânători. La 1 decembrie 1918, Divizia 7 Infanterie era dizlocată în raionul: Piatra Neamţ, Fălticeni, Bistricioara, iar Divizia 1 Vânători în raionul: Iaşi, Comăneşti, Bacău. Avangărzile acestora au pătruns prin trecătorile Carpaţilor Orientali, Borsec şi Ghimeş-Palanca, apoi au sosit Divizia 2 Vânători şi Divizia 6 Infanterie. Aceste patru divizii româneşti s-au pus, la 24 decembrie 1918, în subordinea Comandamentului Unic al Trupelor Române din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moşoiu, ardelean de origine, născut în Bran. Sediul comandamentului a fost la Sibiu.

S-au mai constituit apoi Diviziile 16, 17, 18, 20, 21 şi 22 ardelene, formate din ostaşi români din Transilvania dintre care mulţi luptaseră pe fronturile din Italia, Franţa, Galiţia şi chiar la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. E relevant faptul că mulţi s-au înrolat din proprie iniţiativă, fără a mai aştepta primirea ordinelor de chemare.

După 1 Decembrie 1918, Ungaria s-a folosit de intrigi, dezinformări şi calomnii împotriva guvernului şi poporului român, s-a adresat marilor puteri, inclusiv SUA, cerând să nu fie de acord cu Unirea, în general a făcut toate presiunile diplomatice posibile pentru a împiedeca Unirea. A fost folosit întregul arsenal de cunoştinţe şi prieteni, s-a apelat la generali din celelalte ţări aliate, dintre care unii aveau diferite grade de rudenie sau relaţii cu o serie de familii maghiare bogate. “Ungaria grofilor şi a şovinilor… se aşază disperat de-a curmezişul drumului nostru – arăta Constantin Kiriţescu – întrucât oligarhia ungară a fost deprinsă de secole să domine şi să exploateze popoarele conlocuitoare”. Drept urmare, Ungaria nu a cedat nici după ce Armata română a depăşit, pe baza acordului stabilit de aliaţi, aliniamentul Mureşului. Ea a mobilizat noi forţe şi va trece la acţiuni făţişe împotriva tânărului stat naţional unitar român, abia constituit. Vor avea loc în a doua decadă a lunii aprilie 1919 luptele din Apuseni, ca urmare a pătrunderii trupelor ungare pe teritoriul nostru.

La 24 decembrie 1918 trupele române au intrat în Cluj, în mijlocul manifestărilor grandioase de entuziasm şi bucurie ale populaţiei româneşti. Lupte grele s-au dat în zonele Sebiş, Beiuş, Ciucea şi în alte localităţi.

După ce s-a depăşit perioada , apropiată de anarhie din Maramureş de al începutul lunii decembrie 1918, sensul că nimeni nu avea autoritate, bandele maghiare făcându-şi de cap, iar nordul fiind ocupat şi devastat de ucraineni, inclusiv Sighetul, iar  la Târgu Lăpuş, în 5 decembrie ungurii au săvârşit masacrul de la adunarea populară, ce se voia să sărbătorească Marea Unire, trupele române au ajuns în sfârşit si în acest colţ de ţară.

La sfârşitul lunii decembrie – începutul lunii ianuarie, Regimentul 14 Roman, sub conducerea colonelului Gheorghiu, a ocupat Baia Mare şi a încercat să înainteze spre Sighet, dar trecătoarea Cavnic era înzăpezită, iar caii slabi ai regimentului nu au putut trece tunurile şi căruţele. Patriotul maramureşan Ilie Lazăr a venit în sprijinul acestora, a re4chiziţionat din Giuleşti, împreună cu fratele său Vasile şi câţiva localnici, 60 de perechi de boi şi cu ajutorul acestora a trecut tunurile şi căruţele regimentului peste trecătoarea Cavnic.

Sighetu Marmaţiei era ocupat de ucraineni, iar Vasile Lazăr, îmbrăcat ţărăneşte, a cules informaţii care au decis atacul trupelor române. La Vadu Izei, detaşamentul condus de maiorul Popovici şi călăuzit de Vasile Lazăr a atacat frontal armata ungară, în timp ce un detaşament condus de locotenentul Luca Constantin şi călăuzit de Ilie Lazăr a făcut o manevră largă de învăluire, pe flancul drept, interceptând la Cămara linia ferată pe care ucrainenii încercau să se retragă. Aici a căzut în luptă primul soldat român pentru eliberarea Maramureşului, sergentul Iosif Gabor, rănit în bătălia de la Oituz şi revenit la datorie, ca să moară în faţa Sighetului, cucerit de români la 4 ianuarie 1919. Luptele au continuat spre vest, în lupta de la Peri căzând primul ofiţer român pentru eliberarea Maramureşului, sublocotenentul Dumitru Popescu.

Deşi aliaţii au făcut presiuni asupra guvernului ungar, acesta nu a respectat linia stabilită de aliaţi prin Tratatul din 17 august 1916 (aproape de Tisa) pe care Statul român, pe bună dreptate o invoca drept graniţa firească, legitimă. Au continuat luptele pentru eliberarea teritoriului naţional, Armata română ieşind dincolo de linia marilor oraşe Arad, Oradea, Carei, Satu Mare. Dar patimile maghiarilor nu puteau fi oprite nici aici, deşi românii doreau pace, astfel că luptele au continuat până la alungarea duşmanului dincolo de Tisa.

Între timp, în Ungaria s-au petrecut evenimente cu puternice implicaţii asupra viitoarelor structuri politice ale statului. La 10 noiembrie 1918 s-a constituit partidul lui Bela Kun, de esenţă comunistă, lucru salutat cu mult entuziasm la Moscova. La 21 martie 1919, Bela Kun a declarat republica Sovietică Ungară şi s-a trecut la mobilizarea a noi forţe, respectiv 80.000 de oameni, pentru a distruge Armata română şi a recupera Ardealul, contând pe o acţiune a Rusiei bolşevice asupra Bucovinei şi Basarabiei, România putând fi astfel strânsă ca într-un cleşte.

Numai că lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Armara română – comandată de generalul Constantin Prezan, ministrul de război, avându-l ca şef al Biroului Operaţii pe colonelul Ion Antonescu, având în compunere Diviziile 6 şi 7 Infanterie, Diviziile 1 şi 2 Cavalerie, Divizia 2 Vânători, Diviziile 16, 18, 20, 21 şi 22 ardelene, Brigăzile 4 şi 5 Roşiori şi alte unităţi comandate de bravii generali Traian  Moşoiu, Gheorghe Mărdărescu, Gheorghe Constantinide, Ştefan Holban, Matei Obogeanu, Marcel Olteanu, Dimitrie Lecca, Ioan Boieriu, de coloneii Victor Tomoroveanu, Buricescu Dragu, Dănilă Papp, Nicolae Racoviceanu şi alte sute de bravi ofiţeri – va trece la apărarea actului Marii Uniri.

Ofensiva ungară a fost declanşată pe 17 iulie 1919. Trupele române au rezistat cu succes pe malul stâng al Tisei, oprind înaintarea inamicului în circa 2-3 zile, iar în următoarele şase zile au trecut la ofensiva generală pe direcţiile: Tokay-Miskolcz, Szolnok-Budapesta şi Szentes-Budapesta.

 

 

 

 

 

Foto.: Generalii Ioan Olteanu şi Traian Moşoiu asistând la trecerea Tisei de către armatele române.

Trupele ungare, surprinse, au intrat în derută totală şi dezorganizare completă, astfel că, la 4 august 1919, orele 10.00 Armata română a intrat în Budapesta cu Divizia 1 Vânători. Populaţia Budapestei se găsea într-o situaţie jalnică, practic înfometată de guvernul Bela Kun, Armata română a venit în ajutorul acesteia acordând sute de mii de raţii de mâncare. Zeci şi zeci de fotografii, scrisori de mulţumire, mărturii, declaraţii probează înaltul umanism al Armatei române.

Armata română, în urma tratativelor de pace şi a convenţiilor stipulate de aliaţi, se va retrage din Ungaria începând cu 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase, lăsând poporul ungar să-şi organizeze viaţa social-politică şi economică în conformitate cu interesele sale.

În luptele pentru eliberarea şi apărarea Transilvaniei din anii 1818-1919, Armata română a participat cu 119 batalioane având 84.000 de arme, 99 de baterii de artilerie ce totalizau 392 guri de foc şi 60 de escadroane de cavalerie cu 12.000 de săbii. Pierderile acesteia s-au ridicat la 188 de ofiţeri şi 11.479 de soldaţi.

Rezultă, din cele arătate, că Armata română, căreia i s-au alăturat şi miile de ostaşi din diviziile ardelene, a apărat cu sfinţenie actul Marii Uniri, acţionând într-o situaţie de drept în care erau puse în pericol independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României Mari, care s-a reconstituit după 318 ani de la Unirea înfăptuită de temerarul domn Mihai Viteazul.

 

 

Foto.: Generalul Traian Moşoiu. Acesta a participat, în Şişeşti, la ceremonia funerară a părintelui dr. Vasile Lucaciu, la 1 decembrie 1922.

Cuvântul adresat şişeştenilor de către col. (r.) Ioan Ceterchi, preşedintele Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din cadrul Ministerului Afacerilor Interne

 

Onorată asistenţă,

Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Maramureş (la propunerea colonelului Gavril Babiciu, fiu al acestui sat) a hotărât ca în acest an, sărbătorirea Zilei Naţionale a României, Intâi Decembrie, să o facem împreună şi alături de şişeşteni. Am venit aici pentru a aduce un omagiu părintelui doctor Vasile Lucaciu şi să ne rugăm în frumoasa Biserică, precum o Catedrală, ctitoria sa, pe care a închinat-o celui mai măreţ ideal: Sfintei Uniri a Tuturor Rommânilor.

Cunoaşteţi cu toţii viaţa şi activitatea părintelui Vasile Lucaciu. Lupta continuă pentru apărarea drepturilor românilor din Transilvania i-a adus faima în ţară şi în lume. „Un renumit pictor italian Aschenzi a venit direct de la Roma, trimis de luptătorii italieni, să-l viziteze la închisoare şi în semn de admiraţie pentru atitudinea sa, l-a pictat, eternizându-l în momentul când procurorul, după ameninţări şi încercări de mită, îl imploră să cedeze, renunţând la lupta politică şi naţională, dar Lucaciu face un semn de refuz.”[1]

A rămas în conştiinţa noastră cu supranumele de „Leul de la Şişeşti”, dar părintele Vasile Lucaciu n-a fost numai un luptător. A fost un adevărat şi mare vizionar. Un contemporan de-al său, un camarad mai tânăr, Teodor Albani, care a venit şi aici la Şişeşti pentru documentare, i-a dedicat, în anul 1936, o amplă şi consistentă monografie. Aflăm aici că „La 2 martie 1894, înainte de procesul Memorandului de la Cluj, părintele Vasile Lucaciu scrie o scrisoare de încurajare „scumpului bade”, George Pop de Băseşti, în care, printre altele, scrie: „Eu le-am spus-o la Satu Mare la proces, că voi ajunge să fiu ales deputat de Satu-Mare pentru Dieta din Bucureşti. S-au cutremurat grozav la această ameninţare şi nici n-au avut curajul să reacţioneze. Simţeau în subconştientul lor că spun un adevăr profetic, pe care ei nu-l vor putea schimba, al cărui proces fatal nu-l vor putea evita, căci aşa vrea istoria, aşa vrea destinul, fiindcă este firesc să fie aşa. E chestie numai de timp şi vom învinge.”[2]

Profeţia s-a adeverit. Părintele dr. Vasile Lucaciu a fost ales deputat în Circumscripţia Sighet, pentru Parlamentul României, în urma alegerilor din 2-4 noiembrie 1919. Din această Circumscripţie făceau parte pe lângă oraşul Sighetul Marmaţiei şi comunele: Handal, Saplonţa, Apşa de jos, Slatina, Sarasău, şi Apşa de Mijloc, majoritatea lor fiind şi acum „dincolo de Tisa” şi aşteaptă să fie aduse la trupul Ţării.

Ca deputat dar, în calitate de decan de vârstă, a deschis şi prezidat lucrările Primului Parlament al României întregite. Astfel, precum George Pop de Băseşti, o făcuse la Marea Adunare Naţională din Intâi Decembrie 1918, la Alba Iulia, de la cea mai înaltă tribună a României, a înălţat o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu pentru cea mai mare izbândă a neamului nostru, realizarea Sfintei Uniri a tuturor românilor.

Glorie eternă făuritorilor României Mari, iar noi cei de azi şi de mâine, avem datoria sfântă să o păstrăm Întreagă, aşa cum am primit-o de la moşii şi strămoşii noştri!

[1] Tiron Albani, Leul dela Şişeşti – De ce s-a prăbuşit monarchia austro-ungară, Editura: „Cercul Ziariştilor”, Oradea, 1936. p. 33.

[2] Idem, pp. 138-139.

Cuvântul preşedintelui Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Maramureş, col. (r.) Ioan Bota (Şişeşti, 01.12.2015)

Cuvântul preşedintelui Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Maramureş,

col. (r.) Ioan Bota (Şişeşti, 01.12.2015)

 

Doamnelor şi domnilor,

 

Marea Unire proclamată la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 cu cel mai profund democratism, prin folosirea dreptului la autodeterminare al poporului român din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, adică a imensei majorităţi a populaţiei acestor meleaguri, a constituit împlinirea unui vis multisecular şi biruinţa unei lupte de eliberare naţională şi socială care a cerut nenumărate jertfe, nenumăraţi martiri.

Împlinirea acestui vis de aur al neamului românesc a fost pentru părintele dr. Vasile Lucaciu un izvor dătător de viaţă, de putere de a lupta şi de a crede în viitor, chiar şi în vremurile cele mai vitrege, când puhoaiele păgânismului păreau capabile să-l silească pe poporul român, nu numai la vremelnica “retragere din istorie” (cum spunea Lucian Blaga) ci la dispariţia pe veci, sau când silnicia şi asuprirea veneticilor îngâmfaţi erau atât de cumplite încât se înverşunau să-i răpească şi ultimul refugiu: limba strămoşească.

De aceea, consider că pe bună dreptate, noi românii nu ne putem închipui că se poate scrie istoria noastră, fără a ţine seama de rolul determinant pe care l-au avut bisericile şi mănăstirile strămoşeşti,  deoarece aici s-a plămădit tiparul, cartea, şcoala, dascălul şi cultura sufletului. “Biserica – scria Mihai Eminescu – este mama neamului românesc, este însuşi neamul ca specie. Biserica este sensul veşniciei noastre. Nimic din ceea ce a fost, nimic din ceea ce este, nu s-a făcut fără Dumnezeu şi Biserica Sa. Toate printrânsa s-au făcut. Întru ea era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina în întuneric luminează.”

Despre Biserică, însuşi Napoleon Bonaparte pe insula “Sfânta Elena” a rostit un adevăr incontestabil: “…popoarele trec, tronurile se prăbuşesc, Biserica rămâne în veşnicie”.

În Maramureş, ca de altfel în toate provinciile româneşti, prin Biserici şi Mănăstiri şi prin slujitorii lor, s-au răspândit şi se răspândesc ideile şi cunoştinţele istorice care au devenit adevărate forţe istorice, care au devenit adevărate forţe în realizarea năzuinţelor de unitate naţională şi statală. “Istoria în cazul românilor – spunea I. Lupaş – este o pârghie de înălţare a Neamului, pe care l-a înviorat şi l-a ajutat să devină vrednic înviorat şi l-a ajutat să devină vrednic să-şi ocupe locul ce i se cuvine în Istoria Universală”.

 

Stimaţi participanţi!

În abordarea acestei teme este bine să pornim de la principiul fundamental potrivit căruia istoria bisericii românilor greco-ortodocşi şi istoria românilor greco-catolici, nu pot fi tratate decât împreună. „Dacă cineva, din rea voinţă, încearcă să rupă istoria greco-catolică de istoria greco-ortodoxă, nu numai că ar comite o greşeală fundamentală  de metodă de cercetare, dar ar da o lovitură mortală identităţii şi unităţii noastre naţionale, ar ignora izvoarele istorice, de cultură, de limbă şi tradiţii”- arăta reputatul istoric prof. dr. Ioan Corneanu.

Din această perspectivă, aş dori să ne aplecăm, cu respect şi evlavie asupra activităţii neobosite a celui denumit „Leul de la Şişeşti”, pe plan intern şi internaţional, pentru înfăptuirea Marii Uniri, rememorând câteva din episoadele dramatice de pe parcursul vieţii acestui veritabil Erou Naţional şi îndeosebi asupra procesului de la Satu Mare intentat de autorităţile ungureşti părintelui dr. Vasile Lucaciu, care a durat mai mulţi ani şi s-a finalizat în anul 1889.

Pledoaria avocatului dr. Iuliu Coroianu, ţinută în faţa Tribunalului Regal Unguresc din Satu Mare, a avut un mare ecou în toate provinciile româneşti precum şi în străinătate, a dezvăluit activitatea neobosită a marelui patriot dr. Vasile Lucaciu pe tărâmul românismului şi a reprezentat o mare victorie a binelui împotriva nedreptăţii, a românilor împotriva administraţiei ungureşti, a “frunzei de stejar” împotriva “penei de cocoş”.

În ziua de 8 iulie 1889 s-a pronunţat sentinţa în procesul intentat de autorităţile ungureşti părintelui dr. Vasile Lucaciu, din care citez: “Depoziţia martorilor invocaţi pentru dovedirea faptului în cauză, a fost contrabalansată prin depoziţia martorilor numiţi. Depoziţiile martorilor acuzării şi procesul verbal nr. 156, întocmit la Conferinţa Electorală de la Tăuţii de Sus, nu pot servi ca bază pentru condamnarea acuzatului. Din aceste motive, Tribunalul Regal din Satu Mare îl declară nevinovat şi îl achită pe părintele dr. Vasile Lucaciu”.

Este de prisos să reamintesc faptul că părintele dr. Vasile Lucaciu a fost idolul adunărilor românilor maramureşeni şi sătmăreni, pe care pur şi simplu îi electriza, cu verva discursului său. Avea glasul plin de sonorităţi de dangăt de clopot uriaş, sau tunător ca o răzvrătire. El răspundea calm acelora care îl întrebau de unde atâta energie: “Mama Romă cea bătrână / mi-a pus arma asta în mână”.

Să ne mai amintim că încă în anul 1886 părintele dr. Vasile Lucaciu aprecia: “Urgisitul nostru popor merită o soartă mai bună. Suferinţa lui e cu mult mai mare decât o cer imperios împrejurările politico-sociale. Guvernul Ungar, prin organele sale administrative şi fiscale, face un exces de prigoană, de exploatare şi de batjocură faţă de români, şi mai ales faţă de ţăranii şi intelectualii români. Aceste stări de fapt trebuie să li se pună capăt. Trebuie şi noi românii să intrăm în acţiune, adică în primul rând intelectualii şi să luminăm ţărănimea, să o organizăm în lupta politică pentru a-şi cuceri drepturile naţionale şi sociale ce i se cuvin”.

Marele luptător era conştient că libertatea popoarelor nu este altceva decât rodul propriilor lor lupte, că emanciparea lor nu poate fi dorul nimănui, că numai acele popoare se pot bucura de libertate, care luptă pentru a o cuceri. “Fiecare popor – spunea părintele dr. Vasile Lucaciu – se bucură de atâtea drepturi câte şi-a cucerit, are drepturile pe care le merită”.

Aceste convingeri conturate la mijlocul celui de-al treilea deceniu de viaţă, erau produsul culturii dobândite prin studierea operelor filozofilor antici şi moderni, începând cu Socrate, Platon, Pitagora, Diogene, şi terminând cu Descartes, Hegel, Kant, Spinoza, Hume, Fourir şi alţii.

Aflat în puşcăria de la Seghedin, unde îşi ispăşea o pedeapsă de trei luni, a dat un interviu ziarului unguresc: “Zimbor es vidoke” care a fost intitulat “Bészelgétes az olah aposztalal” (Discuţie cu Apostolul valah) şi a fost preluat de “Gazeta de Transilvania” din 31 noiembrie 1893. Atunci, părintele dr. Vasile Lucaciu îşi argumenta astfel credinţa în dreptatea cauzei româneşti: “Mi se reproşează încontinuu că sunt antipatriot şi cetăţean indezirabil. Această afirmaţie din presa ungurească nu are nici o bază reală. Ceea ce propovăduiesc eu, în baza Programului Partidului Naţional Român, nu este antipatriotism ci o revendicare naturală şi justă a timpului. Curentul gândirii nu poate fi înăbuşit, nici reprimat, iar curentele care se nasc din necesităţile istorice şi vitale ale unui popor împilat, vor ieşi biruitoare peste orice obstacole ce li se pun în cale. Eu cred în deplina reuşită a cauzei româneşti, căci, această cauză este dreaptă şi este în acelaşi timp cauza întregului spirit liberal ce începe a se manifesta în toată lumea. La lupta noastră se asociază, ca tovarăşi, toată suflarea cugetătoare. Cred şi sunt sigur că vom învinge”.

Într-o scrisoare adresată lui Badea George Pop de Băseşti după “Procesul Memorandumului”, părintele dr. Vasile Lucaciu, arăta: “Eu am spus-o la procesul de la Satu Mare, că voi ajunge să fiu deputat de Satu Mare în parlamentul României. Tot Tribunalul Regal Unguresc s-a cutremurat la această anunţare şi nici nu au avut curajul să reacţioneze. Simţeau în subconştientul lor că spun un adevăr profetic, pe care ei nu-l vor putea preîntâmpina, al cărui proces fatal nu-l vor putea evita, fiindcă e firesc să fie aşa. E chestiunea numai de timp”.

În anul 1922 “Leul de la Şişeşti” a trecut în eternitate, iar la funeraliile naţionale care i s-au organizat, au participat personalităţi de marcă ale României Mari în frunte cu Ionel I.C. Brătianu – Primul Ministru al României, acesta a fost decorat cu “Marele Cordon al Ordinului Steaua României”, iar Episcopul greco-catolic de Gherla – Iuliu Hossu – i-a conferit “Post-Mortemn” rangul de “Vicar Episcopal”.

În necrolog Octavian Goga a spus: “Profeţii visurilor împlinite, ocrotitorii idealurilor realizate, generalii marilor izbânzi, de obicei pleacă discret din lume. Ei încoronează principiul luptei, prin ei cere cuvânt zbuciumul maselor anonime. Până în clipa biruinţei, mulţimea e suspendată de privirea lor şi-i urmează cu instinctul sigur al supunerii salvatoare. Ei pronunţă cuvântul de ordine, ei dau semnalul de atac. Sosit odată triumful, nervii se destind, disciplina morală se atenuează, rândurile se sparg, ierarhia valorilor suferă o lipsă trecătoare, arena e năpădită de figuranţi şi banchetul binevestitorilor răsună zgomotos şi profan. În acest val de beatitudine stearpă, marele chinuit nu e la locul lui, el se dă binişor la o parte şi singurătatea creatoare îl învăluie cu încetul. Pe la răspântii se mai strigă lozincile lui, praznicul e în toi, dar comandantul e absent. Dacă moartea îl cercetează în asemenea momente, îl găseşte părăsit şi uitat, fiindcă el s-a topit în eternitate deodată cu izbânda, de aceea, plecarea lui e discretă şi tristă ca un cântec de departe, într-un amurg de toamnă. Aşa s-a dus din mijlocul nostru părintele dr. Vasile Lucaciu închizând în sicriul lui protestarea istorică a Ardealului Românesc de o jumătate de veac. Părintele dr. Vasile Lucaciu – ca structură sufletească şi moştenire intelectuală – e continuatorul direct a Treimei noastre din sec. al XVIII-lea. Ca şi Petru Maior, Samuel Micu Klein şi Gheorghe Şincai, părinţii redeşteptării noastre, tânărul vlăstar de la Satu Mare, sub adăpostul aceloraşi ziduri de la Propaganda FIDE, sub acelaşi cer clasic al anticului Latium, şi-a împletit concepţia de viaţă, sub impulsurile monumentalităţii romane reînviate de strălucirea Vaticanului. De aici, de sub arcurile de triumf, de sub coloanele de marmură ale Colisseului de sub cupola Laterna, din simfonia de culori a stampelor lui Rafael, din retorica amvonului de la San Pietro şi din toată vâltoarea risorgimentului italian, din care se resimţeau încă pronunciamentelor lui Mazzini şi gesturile largi ale lui Garibaldi din lumea asta de spectri luminoşi şi sugestiuni măreţe, s-a înfiripat catechismul fanatic al acestui preot care avea ca supremă dogmă latinitatea. Acest crez i-a dat arsenalul de gândire, scutul de apărare şi ţinta de luptă. Astăzi, cărbunele s-a stins din ochii părintelui care s-au închis pe veci. Pleacă dintre noi cel din urmă romantic, reprezentându-l perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generaţiei de azi moştenire imaginea lui luminoasă, darul cel mai trebuincios într-o vreme copleşită de o concepţie pozitivă. Toate steagurile se apleacă în faţa acestui sicriu, asupra căruia în numele ardelenilor, părinte Vasile, eu smerit ucenic arunc astăzi un bulgăre de ţărână pe sicriul tău”.

Consider, în faţa măreţiei acestor cuvinte care cuprind superba operă şi jertfă a părintelui dr. Vasile Lucaciu, că se cuvine ca acesta să fie inclus în panteonul Eroilor Naţionali ai României, demers pe care asociaţia noastră o să-l facă în faţa Guvernului ţării.

Foto.: Părintele dr. Vasile Lucaciu pictat în Biserica din Unguraş, ctitoria sa.

Mesajul adresat şişeştenilor de către domnul Ioan Tuhuţiu, preşedintele Filialei Baia Mare a Societăţii Cultural Patriotice „Avram Iancu” din România

Mesajul adresat şişeştenilor de către domnul

Ioan Tuhuţiu, preşedintele Filialei Baia Mare a Societăţii Cultural Patriotice „Avram Iancu” din România

 

Societatea Cultural Patriotică „Avram Iancu” din România-Filiala Baia Mare, al cărei preşedinte sunt, a hotărât să dăm curs invitaţiei Asociaţiei „Renaşterea Şişeşteană”, primită de la domnul Gavril Babiciu, de a sărbători împreună Ziua Naţională a României, 1 Decembrie 2015, aici la Şişeşti.

Colaborarea cu Asociaţia culturală „Renaşterea Şişeşteană” şi cu Asociaţa „Cultul Eroilor” a condus la realizarea unor evenimente cu o mare încărcătură emoţională şi de o înaltă ţinută cultural-artistică. Împreună încercăm să descoperim şi să înţelegem tainele timpurilor ce vor veni, ducând mai departe speranţa că neamul românesc îşi va păstra mereu demnitatea şi clarviziunea care l-a ajutat să reziste de-a lungul istoriei.

Ca semn de preţuire şi recunoştinţă pentru buna colaborare dintre Societatea Naţională „Avram Iancu” şi Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană”, cu ocazia lansării volumului V, “Şişeşti Vatră Străbună”, în cadrul festiv organizat, am înmânat domnului Gavril Babiciu o Diplomă de Onoare pentru Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană”, pentru remarcabila activitate depusă în scopul valorificării şi promovării identităţii naţionale.

Se cuvine să păstrăm vie dragostea noastră, dar mai ales a copiilor noştri, pentru ţară, neam şi limba românească. Şişeştenii au cel mai bun exemplu pentru modul în care un român trebuie  să-şi slujească Ţara în personalitatea de excepţie a marelui tribun şi erou naţional, părintele doctor Vasile Lucaciu, rămas în memoria noastră ca „Leul de la Şişeşti”.

Foto.: Avram Iancu în viziunea artistului băimărean Traian Hruşcă (Pânză aflată în colecţia personală a familiei Gavril Babiciu).

 

Legătura dintre noi moţii, care încercăm să fim purtătorii steagului înălţat de Avram Iancu pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la anul 1948 şi dumneavoastră, şişeştenii, care sunteţi purtătorii demni ai crezului părintelui Vasile Lucaciu, minunat redat în cuvintele înscrise pe placa de marmură fixată pe frontispiciul minunatei Biserici din Şişeşti: Pro Sancta Unione Omnium Romanorum, va dura în veci pentru propăşirea şi dezvoltarea unităţii şi demnităţii neamului românesc.

Membrii filialei Baia Mare a Societăţii Cultural Patriotică „Avram Iancu” din România vor veni întotdeauna la Şişeşti şi vor omagia cum se cuvine pe marele tribun al Întregirii neamului, părintele dr. Vasile Lucaciu şi vor sprijini demersul iniţiat de Filiala Maramureş a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” de-a I se acorda acestuia titlul de EROU NAŢIONAL.

 

Cuvântul adresat şişeştenilor de către colonel în rezervă Ioan Corcodel, preşedintele Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din cadrul Ministerului Apărării Naţionale

 

Stimaţi şişeşteni,

În callitatea de preşedinte al Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, filiala Maramureş vă aduc salutul camarazilor militari rezervişti maramu-reşeni şi vă încredinţez de toată dragostea şi preţuirea lor faţă de locuitorii comunei Şişeşti şi a modului în care dumneavoastră duceţi mai departe tradiţiile româneşti şi spiritul patriotic insuflat tuturor de jertfa marelui tribun, părintele dr. Vasile Lucaciu, rămas în conştiinţa noastră cu supranumele de „Leul de la Şişeşti”.

Doresc să subliniez în cadrul amplei palete de activităţi legate de sărbătorirea zilei de 1 Decembrie 2015, Ziua Naţională a României, de aici, de la Şişeşti, rolul major al formaţiunilor de tip militar, Gărzile Naţionale româneşti din Transilvania, Banat şi Părţile Ungurene constituite în anul 1918 prin hotărârea Consiliului Central Român de la Arad care, alături de Armata României, au constituit un scut de nădejde pentru ca românii să-şi poată exprima liber obţiunea de unire cu ţara mamă, România.

Noi, militarii rezervişti avem drept obiective specifice activităţi legate de cinstirea simbolurilor naţionale, a sărbătorilor şi tradiţiilor de luptă ale poporului român şi armatei române, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale rezerviştilor militari precum şi colaborarea cu toţi partenerii cultural-sociali din judeţul nostru.

Pentru Asociaţia noastră, Asociaţia „Renaşterea Şişeşteană” reprezintă un partener de nădejde pentru organizarea şi desfăşurarea unor activităţi de suflet, dedicate momentelor şi personalităţilor importante din istoria patriei şi a meleagurilor maramureşene. De aceea la invitaţia domnului colonel Gavril Babiciu am hotărât ca ziua de 1 Decembrie 2015 să o sărbătorim la Şişeşti alături de Dumneavoastră şi alte asociaţii ce au în centrul preocupărilor lor cultul faţă de Patrie şi eroii ei.

Activităţile pe care le iniţiem cu rezerviştii militari ai Ministerului Apărării Naţionale precum şi cele organizate în comun cu Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”-Filiala Maramureş, cu Asociaţiile Cultural Patriotică „Avram Iancu” – Filiala Baia Mare, a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciului Român de Informaţii, sunt desfăşurate, de regulă, la sediul Cercului Militar din Baia Mare, întrun cadru ce asigură realizarea scopurilor propuse.

Foto.: Participanţii la activităţile organizate la Cercul Militar Baia Mare de Ziua Rezervistului Militar, 2016.

Drapelul Naţional al României

Gavril Babiciu

 

Steagul românesc – roşu, galben şi albastru, cu albastrul la lance – va fi consfinţit, ca drapel naţional, prin Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al guvernului provizoriu de la Bucureşti. El a fost sfinţit a doua zi, în cadrul Marii Adunări Naţionale de pe Câmpul Filaretului, numit de atunci înainte Câmpia Libertăţii.

Prin Legea pentru fixarea armelor României din 12/24 aprilie 1867 s-a stabilit ca aşezarea culorilor drapelului să fie pe vertical, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând. Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă. Raportorul Mihail Kogălniceanu a subliniat semnificaţia noului stindard: „Drapelul tricolor… este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.” După Unirea de la 1918, drapelul României Mari rămâne tricolorul cu fâşiile dispuse vertical, iar după caz acestea purtau însemnele reginei, ale regelui sau ale unităţilor militare.

 

                           

Foto.: Steagul României în                         Foto.: Drapelul Romaniei Mari

vremea lui Cuza

 

Aspectul drapelului se schimbă din nou după anul 1948, când în centrul lui apare stema cu un tractor, un grup de trei furnale pe câmpul unui soare care răsare, înconjurat de o înmănunchiere de spice de grâu, legate de o panglică având inscripţia Republica Populară Română şi iniţialele R. P. R., la capătul spicelor.

În timpul Revoluţiei din 1989, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele, zona centrală a drapelului fiind ruptă sau tăiată.

Cum, când şi de ce se arborează drapelul national al României?

Drapelul României trebuie arborat în mod permanent pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice, la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură, la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional. Drapelul nu poate lipsi nici de la sediul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale statului român din străinătate, precum şi de la reşedinţa şefilor misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare. Drapelul României se poate arbora cu prilejul zilei naţionale a României şi a altor sărbători naţionale, în locurile publice stabilite de autorităţile locale cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, în locurile unde acestea se desfăşoară. Ca pavilion, este permanent arborat pe navele de orice fel şi pe alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc. Pavilionul trebuie ridicat zilnic la bastonul de la pupa, la ora 8 (ora 9, în zilele de sărbătoare). Drapelul de luptă este scos din vitrină la solemnitatea prezentării sale, la festivitatea depunerii jurământului militar, la paradele trupelor şi revistelor de front, la predarea sau luarea comenzii unităţii respective, la darea onorurilor militare în cadrul funeraliilor militare, sau în alte ocazii dacă se ordonă acest lucru. Guvernul este singurul organism oficial care stabileşte zilele de doliu naţional, în care drapelul României se arborează în bernă.

Foto.: Drapelul şi stema actuală a României

 

Ziua Drapelului Naţional

Prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie, a fost proclamată Ziua Drapelului Naţional. Ea marchează data la care, în anul 1848, Guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească a decretat tricolorul – roşu, galben şi albastru – să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor. Drapelul avea înscrisă deviza ”Dreptate-Frăţie”.

Anual în această zi, în întreaga ţară, au loc ceremonii publice de înălţare a drapelului României. La Baia Mare această ceremonie are loc în Piaţa Tricolorului din faţa Palatului Administrativ şi se organizează de către Instituţia Prefectului Judeţul Maramureş, Primăria Municipiului Baia Mare şi Garnizoana Baia Mare.

Festivitatea are mare încărcătură emoţională pentru toţi cei ce gîndesc şi simpt româneşte. Se dă onorul  drapelului de luptă al Batalionului 612 Artilerie Antitanc Marmaureş şi are loc trecerea în revistă a detaşamentului de onoare care-l prezintă. Urmează alocuţiunile oficialităţilor şi binecuvântarea Drapelul Naţional al României de către prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române. Drapelul Naţional este înălţat pe catarg în acordurile imnului naţional unde rămâne arborat permanent. Ceremonia se încheie cu defilarea detaşamentului de onoare şi cu prezentarea onorului de către fanfara municipală. Asistenţa este numeroasă şi cu multă satisfacţie afirmăm că ea cuprinde pe lângă cadre militare şi persoane civile, care onorează această mare sărbătoare a naţiunii române.

Treceţi batalioane romane Carpaţii!

Mihai Cozma – Rodina

De mai bine de 100 de ani aceste versuri sintetizau începutul realizării năzuinţei de veacuri a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş de a se vedea uniţi pentru vecie cu ceea ce ei numeau „patria-mumă”, adică Regatul României. În vâltoarea luptelor politicianiste din Regatul României, unde mulţi români militau pentru respectarea tratatului de alianţă din 1883, forţele proantantiste au caştigat, deoarece numai o alianţă cu Franţa, Anglia şi Rusia putea aduce în graniţele României şi pe cei din nordul munţilor Carpaţi. Un rol important în orientarea opiniei publice spre o alianţă cu puterile Antantei l-a avut Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor (fondată în 1891), care din decembrie 1914 îşi va schimba numele în Liga pentru Unitatea Politică a tuturor Romanilor. Liga având în conducere personalităţi marcante ale romanismului: Vasile Lucaciu (preşedinte), Barbu Ştefănescu-Delavrancea (vicepreşedinte), Nicolaie Iorga (secretar), Octavian Goga, Nicolaie Filipescu – membri.

În cei 2 ani de neutralitate această organizaţie a desfăşurat activităţi din cele mai diverse pe plan cultural, convingând majoritatea cetăţenilor Regatului României de nevoia imperioasă a unirii şi implicit a intrării în război alături de Antantă.

În negocierile duse, cu abilitatea-i cunoscută, Ion I.C.Brătianu a ştiut să pună interesele României în tratativele cu aliaţii în aşa fel încât să nu fie păcălit precum a fost celebrul lui tată Ion C. Brătianu, când după Războiul de Independenţă din 1877, duşmanul de veacuri al romanismului, Rusia ne-a răpit o parte din trupul sfânt al Moldovei, deşi România era învingătoare în război.

Documentele, despre care opinia publică va lua cunoştinţă abia în 1919, arată că şi în 1916 Anglia, Franţa şi Rusia au semnat între ele înţelegeri secrete, care să nu permită României să participe cu drepturi depline la viitoarele tratative de pace.

Într-un context dificil în care mari personalităţi ai vieţii politice şi oameni de vază din cultura românească precum: Alexandru Macedonski, Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Ioan Slavici, George Topârceanu, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Victor Babeş, Constantin Giurescu, şi alţii se opuneau curentului antantist, unii dintre ei afirmând că mulţi romani de dincolo de Carpaţi nu doresc unirea cu România, în mod secret şi în condiţii de strictă securitate pe 4 august 1916 în casa lui Vintilă Brătianu are loc semnarea convenţiei politice dintre România şi Antantă.

Foto.: Regele Ferdinand,

tablou din Sala Unirii din Alba Iulia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto.: Medalion cu părintele dr. Vasile Lucaciu din Biserica din Lucăceni, jud. Satu Mare

 

 

 

Foto.: Statuia lui Ion I C Brătianu

din Parcul Central, Baia Mare.

Aceasta a fost semnată de I.I.C.Brătianu, din partea României şi şefii misiunilor diplomatice ale Rusiei, Franţei, Marii Britanii şi Italiei la Bucureşti, iar convenţia militară a fost semnată de Ion I.C.Brătianu şi ataşaţii militari ai ţărilor respective.

Vă prezentăm în continuare atât convenţia politică cât şi cea militară (Text în limba romană).

Convenţia Militară dintre România şi Antantă

4/17 august 1916

 

1. Pentru a da urmare Tratatului de Alianţă încheiat la 4/17 august 1916 între România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Rusia, România se angajează să atace Austro-Ungaria, mobilizând toate forţele sale de uscat şi maritime, cel mai târziu la 1/14 august. Operaţiile ofensive ale armatei române vor începe chiar în ziua declaraţiei de război.
2. Mobilizarea generală a armatei române va fi precedată de o acţiune viguroasă a armatelor ruse vecine frontierei române şi printr-o întărire a trupelor care operează pe direcţia Sighetului Maramureşului – Munkács (valea superioară a Tisei), care vor trebui să împiedice trupele inamice să tulbure operaţiile de mobilizare şi concentrare ale forţelor româneşti, menţinându-şi efectivele şi linia de luptă actuală pentru a acoperi aripa dreaptă a acestor armate. Cu două zile înainte de mobilizarea armatei române, ca şi pe timpul operaţiilor militare, flota rusă din Marea Neagră va patrula cu forţe necesare în apropierea apelor teritoriale româneşti, în scopul de a împiedica bombardarea Constanţei, ca şi o eventuală debarcare în Dobrogea, în amontele Dunării (sic!). La rândul său, România recunoaşte dreptul flotei ruse din Marea Neagră de a utiliza portul de război Constanţa şi de a lua toate măsurile necesare împotriva flotelor submarine inamice. Navele de război ruseşti vor avea dreptul de a servi pe Dunăre atât pentru a garanta coasta rusă, cât pentru a-şi da concursul armatei române şi flotei române. Sub ordinele comandantului de căpetenie al armatelor române, ele vor coopera pe Dunăre cu escadra monitoarelor române. Detaliile acestei operaţii vor fi stabilite în conformitate cu articolele prezentei convenţii.
3. Rusia se angajează ca în momentul mobilizării armatei române să pună la dispoziţia comandantului de căpetenie al armatelor române cel puţin 50.000 oameni, două divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie, pentru a coopera eventual împotriva armatei bulgare în Dobrogea. Aliaţii se angajează să preceadă cu cel puţin zece zile, printr-o «offensive afflrmée» la Salonic, intrarea în război a României, în scopul de a facilita mobilizarea şi concentrarea tuturor forţelor sale militare. Dacă în cursul operaţiilor militare Puterile Aliate, după o înţelegere între Statele Majore respective, s-ar hotărî să sporească ajutorul militar în cooperarea cu armata română, această sporire de forţe nu va modifica cu nimic stipulaţiile convenţiilor încheiate.
4. Marea Britanie, Franţa, Italia şi Rusia se angajează să furnizeze României muniţiile şi materialul de război, care vor fi transportate de navele româneşti sau aliate şi tranzitate prin Rusia. Aceste livrări şi transporturi vor trebui efectuate în maniera de a se asigura ca un curent continuu de minimum 300 tone pe zi de muniţii să sosească în România; în cazul în care Aliaţii ar avea la dispoziţie o nouă cale de acces sau de a facilita transporturile de muniţii către România, se va putea profita de aceasta.
5. Aliaţii se angajează să furnizeze României caii, cauciucul, medicamentele, articolele de subzistenţă, echipamentele pe care ea le va cere, în cantităţile şi categoriile ce se vor fixa de comun acord.
6. Aliaţii vor pune la dispoziţia României personalul tehnic necesar fabricării în ţară a muniţiilor şi materialelor de război.
7. Din momentul încheierii prezentei convenţii, Statele Majore rus şi român, ca şi Statul Major al Armatei de la Salonic, se vor pune de acord pentru a stabili modalităţile cooperării lor. Acordul în timpul operaţiilor armatei ruse şi armatei române, ca şi toate schimbările, precizările şi suplimentările în vederea unei livrări permanente se vor stabili la Marile Cartiere respective, aşa cum va fi spus aici mai jos.
8. Cooperarea armatelor aliate nu implică subordonarea uneia din părţile contractante faţă de cealaltă; ea nu implică decât numai o liberă acceptare a dispoziţiilor sau a modificărilor datorate situaţiei generale, necesităţilor cerute de scopul urmărit şi de camaraderia de arme.
9. In principiu, armatele ruse şi armata română îşi vor păstra comandamentele proprii, propriile lor zone de operaţii şi o completă independenţă în conducerea operaţiilor. Linia de demarcaţie între armate va trece de la Vatra Dornei, Bistriţa şi văile râurilor Sájo şi Someş la Debrecen. Ţinta principală a acţiunii româneşti, în măsura în care situaţia militară din sudul Dunării o va permite, va fi prin Transilvania în direcţia Budapesta. Toate trupele care operează în România şi în Bulgaria, între Dunăre şi Balcani, vor fi puse sub comandamentul comandantului de căpetenie român. Dacă, în vederea scopului urmărit, vor trebui să aibă loc operaţii militare cu forţe combinate româno-ruse, comandamentul acestor forţe va fi indicat de către zona de operaţii respectivă; toate ordinele şi instrucţiunile relative la conducerea acestei operaţii vor fi redactate în româneşte şi în ruseşte.
10. In principiu, în teritoriul naţional, ca şi în teritoriul ocupat de armata uneia dintre părţile contractante, armatele celeilalte părţi nu vor putea să pătrundă decât dacă acest lucru este cerut de interesul general şi de obiectivul comun şi numai cu consimţământul scris şi în prealabil pentru fiecare caz particular.
11. De fiecare dată când în cursul operaţiilor armatele aliate vor avea nevoie să utilizeze, pentru transportarea trupelor, a proviziilor şi a furniturilor militare, una sau mai multe căi ferate de pe teritoriul statului aliat, aceasta va fi stabilită pentru fiecare caz particular de către delegaţii M.C.G. Administrarea, organizarea transporturilor şi aprovizionarea cu resurse locale vor reveni, în toate cazurile, autorităţilor teritoriale.
12. Prizonierii şi prada de război vor reveni armatei care le-a făcut. Prada de război luată în timpul luptelor comune şi de pe aceleaşi câmpuri de bătălie va fi împărţită în mod proporţional cu efectivele care au luat parte la aceste lupte. Totodată, în scopul de a facilita aprovizionarea armatei române, Rusia îi va ceda materialele şi muniţiile de care ea ar avea nevoie urgentă.
13. Pentru a coordona acţiunile armatelor română, rusă şi aliate şi a atinge mai sigur scopurile militare, un reprezentant al armatei române, ajutat la nevoie de un ofiţer adjutant, va fi prezent la Cartierele Generale rus şi aliate în momentul deschiderii ostilităţilor de către România; la fel, reprezentanţi ai armatelor rusă şi aliate şi adjuncţii lor vor trebui să se informeze reciproc în timp util asupra împrejurărilor militare, repartizărilor trupelor şi mersului operaţiilor.
14. Dacă în cursul operaţiilor vor interveni unele situaţii care să necesite luarea de noi măsuri şi să ridice probleme neprevăzute în convenţie, toate acestea vor fi notate la fiecare Cartier General împreună cu delegatul armatei aliate, dar nu vor deveni definitive decât după acordul comandanţilor şefi.
15. Pentru a se putea lua în timp util, la comandament, măsurile pregătitoare pentru operaţii, părţile contractante vor trebui să se înţeleagă asupra unui plan de acţiune militară înainte de ziua deschiderii ostilităţilor de către armata română.
16. Problema unui armistiţiu va fi decisă de comun acord de către comandamentele supreme ale armatelor care cooperează.
17. Prezenta convenţie rămâne în vigoare din ziua semnării până la pacea generală.

 

Convenţia politică între România şi Antantă

(4/17 august 1916)

 

Articolul I. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II. România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară. România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

Articolul IV. Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează: Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluent Prutului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km. La răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României.

România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în această zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.

Articolul V. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi România pe de altă parte, se angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decât împreună şi în acelaşi timp. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace, teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei României.

Articolul VI. România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace.

Articolul VII. Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie până la încheierea păcii generale.

Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare

Ministrul Franţei; semnat — Saint-Aulaire

Ministrul Marii Britanii; semnat — Barclay

Ministrul Italiei; semnat — Fasciotti

Ministrul Rusiei; semnat — Poklevsky

Preşedintele Consiliului de Miniştri al României: semnat – Brătianu

Bucureşti 4/17 august 1916

 

Drept urmare, în ziua de 17 august, în scopul ratificării Tratatului cu Antanta, regele convoacă Consiliul de Coroană.

La consiliu, alături de regele Ferdinand I şi principele moştenitor Carol au luat parte următorii: Ion I.C. Brătianu (preşedintele Consiliului de Miniştri), Mihail Pherekyde (preşedintele Adunării Deputaţilor), Constantin Robescu (preşedinte al Senatului), Theodor Rosetti (fost prim-ministru), Petre P. Carp (fost prim-ministru), Alexandru Marghiloman (preşedintele Partidului Conservator), Nicolaie Filipescu (fost preşedinte al Partidului Conservator), Titu Maiorescu (fost prim-ministru), Take Ionescu (preşedinte al Partidului Conservator-Democrat), Constantin Cantacuzino-Paşcanu (membru de frunte al Partidului Conservator-Democrat). Aceştia, alături de miniştrii titulari ai guvernului în funcţiune, după mai multe ore de dezbateri, au decis, în pofida opoziţiei deosebit de vehemente a lui Petre P. Carp şi a dorinţei de neutralitate manifestate de Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman, toţi ceilalţi participanţi au votat pentru intrarea României în război alături de Antantă considerându-se faptul că numai aşa „poate să se întrupească visul secular al neamului, unirea tuturor romanilor”. Din campania dusă de intelectualii şi politicienii români iese în evidenţă cuvântarea susţinută de către Nicolaie Filipescu la întrunirea Ligii Culturale ce a avut loc la Iaşi în 15 martie 1915:

„Fiţi bineveniţi toţi acei ce v-aţi strâns aici spre a vă întări credinţa şi a vă oţeli sufletele spre a împlini porunca strămoşilor… Ce este Regatul Roman fără Ardealul? O absurditate geografică. O fâşie de pământ întortocheată şi frântă în semicerc. Arătaţi această figură schiloadă unui copil de 7 ani şi întrebaţi-l ce lipseşte României? El, cum mâna lui agiamie va trage linia ce împlinşte cercul. Iertaţi-mi pedantismul, dar ştiţi că cercul e figura care la o circumferinţă mică are suprafaţa mai mare. Noi avem graniţa cea mai mare faţă de teritoriul cel mai mic. La graniţele actuale, suntem o ţară fără viitor spre a ne împlini aici rolul european, ne trebuie bastionul ce domină această poziţiune. De aceea aţintim către Cetatea naturală a Ardealului, către Acropola romanismului. Aici e centrul, aici e inima romanismului. Aci într-un palat fermecat, zidit ca în poveşti, în vreuna din peşterile Carpaţilor s-a adăpostit conştiinţa de neam. Din aceşti munţi ţâşnesc izvoarele râurilor noastre ce cară, spre şesul dunărean în undele lor, suspinurile fraţilor. De aici Şincai şi Petru Maior ne-au trimis mărturiile obârşiei noastre latine. De aici au roit dascălii neamului spre a trezi conştiinţa naţională în vremurile de uitare de sine. De aceea vrem Ardealul şi nimic alt. De aceea pot rezuma tot ce v-am spus, rostind şi repetând acest singur cuvânt: Ardealul! Ardealul! Ardealul!”

În seara zilei de 27 august ministrul României la Viena, Edgar Mavrocordat a prezentat declaraţia de război la sediul Ministerului de Externe al Austro-Ungariei, iar în cursul nopţii de 14 spre 15 august (stil nou), cu un moral fantastic, trupele romane au pătruns peste Carpaţi fiind primiţi de către fraţii romani din Transilvania într-un entuziasm general deosebit.

În câteva zile România ajunge în stare de beligeranţă cu toate ţările puterilor centrale şi este prinsă între două fronturi. Nerespectarea de către aliaţi a obligaţiilor stabilite în convenţia militară dar şi slaba dotare şi incapacitatea conducătorilor Armatei Romane au făcut ca în mai puţin de o lună fronturile româneşti să cadă unul după altul. Curajul, devotamentul şi patriotismul ostaşului roman nu au putut suplini lipsa unui concept militar unic în conducerea acţiunilor de război, iar totala nepregătire al marelui Cartier General Roman, care nu a luat în calcul toate variantele posibile (inclusiv cele ce au devenit reale, care, puteau şi trebuiau prevăzute la o analiză pertinentă) au dus ţara spre un dezastru neaşteptat. Diverşi factori au făcut ca în mai puţin de o lună de la declanşarea războiului, România să se pregătească de luptă pe un front mult mai limitat, unde slab dotată şi rău condusă Armata Română să poată rezista. La 23 noiembrie, după pierderea Bucureştiului şi retragerea guvernului în Moldova, armata română reuşeşte să stabilizeze frontul blocând trecătorile spre Moldova şi reuşind să creeze o line de apărare de netrecut în sudul Moldovei. Trădarea Rusiei va obliga România să încheie un armistiţiu cu puterile centrale la 26 noiembrie 1917, la Focşani. După încheierea păcii separate de la Brest-Litovsk dintre Rusia şi puterile centrale, România este complet izolată rămânând la cheremul inamicului, care impune ţării noastre o pace extrem de dură, care s-a materializat prin furtul şi jaful fără limite practicate în teritoriul ocupat de acesta şi izolarea totală a Moldovei.

Finalul anului 1918 odată cu capitularea puterilor centrale pun România într-o situaţie strategică nouă, deosebit de complexă, care se va concretiza în mod fericit prin hotărârea de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia prin care Transilvania se unea cu România.

Unirea tuturor provinciilor istorice cu Patria-Mamă pun România în situaţia de a fi nevoită să-şi constituie graniţele de vest prin forţa armelor, anul 1919 fiind cel care a consfinţit finalizarea României Mari obligând inamicul de veci al românităţii în capitala lui, Budapesta, pe 4 august să ne recunoască drepturile şi să constate de nevoie că nimeni nu poate contesta dreptul popoarelor la autodeterminare. Din Rezoluţia de unire menţionăm articolul 1: „Adunarea Naţională a tuturor romanilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi în ziua de 18 noiembrie-1decembrie 1918, decretează unirea acestor romani şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii romane la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.”

”Cu săbii făcură unirea cea mare

Spre Alba cu toţii porneam

Toţi oamenii ţării semnau întregirea,

Voinţa întregului neam.”

 

 

Foto.: Maramureşeni la statuia lui Mihai Viteazul din Cetatea Alba Iulia