Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

1 decembrie 1918, în conştiinţa poporului român

Ziua de 1 Decembrie 1918, când, cu 97 de ani în urmă, cele 100.000 de inimi adunate acolo, la Alba Iulia, au hotărât Unirea Sfantă a tuturor romanilor intre granitele unui stat unitar si independent cu numele de România, a consfintit ca milioanele de inimi care bateau cu putere in piepturile locuitorilor arcului intracarpatic sa-si vada visul de veacuri implinit: Transilvania sa se uneasca cu “Patria mumă”.

Ideea unitatii noastre nationale a existat de-a lungul secolelor in constiinta poporului roman, manifestandu-se prin limba vorbita si civilizatia comuna atat la oamenii plugurilor, ori la ciobanii cutreieratori ai intregului teritoriu romanesc, cat si la mestesugari, muncitori, negustori, carturari, oameni politici si osteni.

În epoca migraţiilor, spaţiul etnogenetic românesc, închis între Nipru (E), Dunărea Mijlocie (V), Carpaţii Păduroşi (N) şi linia Skok-Jirecek-Philippide (Albania, Nordul Greciei actuale, Rumelia) (S), a servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac pentru populaţiile care s-au revărsat spre Bizanţ sau Roma, forţând frontiera nordică a Imperiului, menţinută până în anul 602 pe linia Dunării. Iar această determinantă geo-politică, plasarea, potrivit lui Grigore Ureche, “în calea răotăţilor”, la care s-a adăugat, ulterior, tentaţia bogăţiilor solului şi subsolului românesc, pentru statele cu pretenţii de dominaţie în zonă (Ungaria, Polonia, Hoarda de Aur, Imperiile otoman, habsburgic şi rus) avea să marcheze sensul întregii istorii a românilor, conferinu-le, în evul mediu şi modern imaginea, plastic definită de Simion Mehedinţi de “popor asediat”.

Într-adevăr, concluziona Nicolae Iorga, “Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a vrut să se atingă cu Răsăritul, aici s-au întâlnit”. În aceste condiţii, românii au fost obligaţi, pentru a rezista, să găsească, pornind de la modul social specific – obştea ţărănească – forme adecvate de structurare socială şi organizare politico-militară.

Unirea cea Mare într-un singur stat a tuturor teritoriilor locuite de români, temută şi prevenită de vecini prin forţa armelor şi a jocurilor politice, nu a putut fi însă înfăptuită în evul mediu decât pentru un scurt moment, în anii domniei principelui Mihai Viteazul (1593-1601), intrat în conştiinţa istorică românească sub numele de “domnul Unirii”. Dar, în această conştiinţă colectivă, ea a existat întotdeauna ca o trecută realitate de referinţă şi un ideal peren, constituind pentru acţiunea politică, un obiectiv urmărit permanent, cu mijloacele şi în conjunctura internaţională specifică fiecărei epoci în parte.

Foto.: Sala Unirii, din Alba Iulia.

Dacă unirea in integrum continua să fie susţinută de toate categoriile sociale, aşa cum rezultă din apelativul dat conducătorului revoluţiei românilor ardeleni de la 1784 – Horea Rex Daciae, din programele reformatoare neoficiale elaborate între 1790-1840, sau din cererea zecilor de mii de ţărani adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj la 5/17 mai 1848 “Noi vrem să ne unim cu Ţara” – programul realist, dictat de raţiuni politice, avea să fie urmat de revoluţionarii democraţi în frunte cu Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu.

Ca primă “chestie de viaţă şi putere”, se cerea în anul 1849 – “Unirea Principatelor deocamdată”. În paralel, urmau să fie susţinute propunerile episcopului ardelean Andrei Şaguna de “întrunire a tuturor românilor din statele austriece într-o unică naţiune de sine stătătoare” cu “un cap al naţiei” şi unul “bisericesc” cu o adunare anuală, “a toată naţia spre consultare periodică a intereselor naţionale”.

În pofida adversităţilor, profitând de conjuncturi externe favorabile – Războiul Crimeei (1853-1856) şi cel ruso-turc (1877-1878), “partida naţională”, cu sprijinul populaţiei din toate provinciile româneşti, s-a impus atenţiei Europei, reuşind să-şi atingă obiectivele:

la 18/30 martie 1856 cele trei judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, care alcătuiau Bugeacul şi Basarabia istorică, reveneau la trupul Ţării;
la 24 ianuarie 1859 s-a realizat, apoi, împotriva vrerii Europei, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor definitivată la 11 decembrie 1861, când, prin Proclamaţia către Ţară, Cuza (domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, 1859-1861, domnitorul României, 1861-1866) a impus numele de România.

Trecerea la etapa finală a programului unionist, eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie străină şi realizarea unirii in integrum se impunea ca necesitate, îndeosebi în condiţiile în care, pentru prima dată în istoria existenţei sale statale, Transilvania fusese declarată unilateral parte a Ungariei, la care a fost încorporată prin sifidarea oricăror norme de drept în cadrul statului dualist, în anul 1867, iar în 1878 Rusia introdusese în practica intenaţională negoţul cu teritorii româneşti: Basarabia istorică (adică fâşia litorală a Dunării Maritime şi Bugeacul la schimb cu Dobrogea). În acest scop, România s-a pregătit cu tenacitate pe plan economic, politic şi militar la sfârşitul secolului XIX, optând, în pofida originii şi legăturilor de rudenie ale monarhului său, spre apropierea de Antantă. Sub presiunea opiniei publice, armata sa avea să intre în prima mare conflagraţie mondială, urmărind eliberarea părţilor de teritoriu ocupate şi realizarea, cum avea să se exprime poetul Emil Isac, “pentru toate veacurile”, a unui vis milenar – Marea Unire a tuturor românilor, într-un singur stat, democratic şi independent ca garanţie a progresului naţional.

În pofida numeroaselor vicisitudini prin care trecea poporul român, determinate de ocuparea a două treimi din teritoriul naţional de către trupele germano-austro-ungare, anul 1918 a marcat intrarea procesului de făurire a statului naţional unitar într-o etapă decisivă.

Factorul hotărâtor care a impulsionat lupta pentru întregire, canalizând eforturile întregului neam românesc în direcţia realizării Marii Uniri, l-a reprezentat declanşarea unor ample mişcări populare pentru autodeterminare politică, naţional-statală în toate provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină.

Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, expresie a unei necesităţi obiective, deziderat pentru care au luptat şi s-au jertfit nenumărate generaţii de înaintaşi, s-a realizat procesual, în etape, în cursul anului 1918.

Desigur, factorul intern, naţional, respectiv lupta hotărâtă a întregului popor român, eroismul şi jertfele sale legendare au jucat un rol determinant, decisiv în înfăptuirea marelui act istoric al făuririi statului naţional unitar român. La rândul lor factorii externi, situaţia internaţională au favorizat împlinirea idealului naţional al poporului nostru. Altfel spus, în contextul acestor evenimente cruciale, istoria poporului nostru, lupta sa de eliberare şi unitate naţională s-au integrat organic în Istoria europeană şi universală. Mişcarea noastră naţională a acţionat în anii primului război mondial şi îndeosebi în anul 1918, caracterizat prin puternice procese revoluţionare, în deplină concordanţă cu celelalte mişcări de eliberare şi unitate naţională ale popoarelor oprimate din Imperiul austro-ungar şi ţarist. După ce preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, a pus, în ianuarie 1918, la baza condiţiilor de negociere a păcii cu Puterile Centrale, principiul naţionalităţilor, mişcarea de eliberare a popoarelor oprimate a marcat un avânt fără precedent, în cadrul căreia un loc proeminent l-a ocupat lupta poporului român pentru întregirea unităţii naţional-statale.

Aceasta a început prin proclamarea Unirii Basarabiei, la 27 martie/9 aprilie 1918, urmată de cea a Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918 şi apoi de cea a Transilvaniei la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.

Acest proces s-a realizat în aceeaşi perioadă cu formarea statelor naţionale din centrul şi răsăritul Europei: Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Ţările Baltice şi Finlanda, care s-au eliberat de sub stăpânirea imperiilor Austro-Ungar şi Rusesc, ca urmare a destrămării acestora, datorită înfrângerii lor în primul război mondial. Spre deosebire de statele menţionate, care s-au constituit în mare grabă, între 29 octombrie şi 2 noiembrie 1918, prin decrete emise de conducătorii principalelor forţe politice, întruniţi în capitalele ţărilor respective, Consiliul Naţional Român, în calitate de reprezentant al poporului român din Transilvania, a înţeles că acest mare act istoric nu trebuie grăbit în exces, ci trebuie condus în aşa fel încât să se facă în mod democratic şi să emane din hotărârea şi voinţa naţională.

În acest sens, Consiliul Naţional Român a hotărât, deşi au existat voci care au cerut ca actul unirii să se facă imediat prin decret, să amâne cu o lună înfăptuirea acestuia pentru ca poporul, prin vot universal, să-şi aleagă delegaţii şi să se întrunească la Alba Iulia într-o Mare Adunare Naţională reprezentativă, să hotărască unirea cu ţara. Toţi erau conştienţi de importanţa covârşitoare a evenimentului care trebuia să îndeplinească toate condiţiile ca să nu poată fi contestat de nimeni şi niciodată. Prin această acţiune conducătorii poporului român din Transilvania au dat dovadă de o rară şi matură gândire politică şi diplomatică.

În 2 noiembrie Consiliul Naţional Român şi-a stabilit sediul la Arad, alegându-i pe Ştefan Cicio-Pop preşedinte şi pe Gheorghe Crişan secretar, preluând toate atribuţiile primului guvern românesc al Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului şi având ca organ de presă ziarul “Românul”.

Primele decizii au avut ca rezultat: formarea şi consolidarea consiliilor şi gărzilor naţionale româneşti din toate satele, comunele şi oraşele Transilvaniei, care au înlăturat de la putere vechile structuri antiromâneşti austro-ungare. Au urmat deciziile şi instrucţiunile trimise în teritorii, privind alegerea delegaţilor pentru Marea Adunare Naţională, fixându-se locul de desfăşurare la Alba Iulia şi data de 1 Decembrie 1918.

Oraşul şi cetatea de la Alba Iulia au îndeplinit toate condiţiile pentru găzduirea şi siguranţa marelui act al unirii. Oraşul avea o mare tradiţie istorică românească, subliniată de altfel de toţi vorbitorii: era situat în centrul Transilvaniei, pe principalele căi de acces pentru toţi delegaţii şi dispunea de o puternică gardă naţională care a asigurat securitatea acestei impresionante adunări în condiţiile vitrege ale destrămării armatelor germane şi austro-ungare, care se retrăgeau în acele zile de pe frontul românesc.

Pentru ca Marea Adunare Naţională să fie reprezentativă, Consiliul Naţional Român a stabilit, prin instrucţiuni, alegerea unor delegaţi de drept ce reprezentau bisericile româneşti şi toate asociaţiile, societăţile, reuniunile, gărzile naţionale, partidele politice, presa etc. şi delegaţi aleşi prin vot universal în cele 130 de cercuri electorale stabilite la ultimele alegeri din Austro-Ungaria din 1910.

Instrucţiunile Consiliului Naţional Român prevedeau alegerea a 5 delegaţi pentru fiecare cerc electoral, desemnaţi prin adunări publice, la care trebuiau să fie prezenţi cel puţin 300 de bărbaţi de încredere din teritoriu. Toţi delegaţii trebuiau să prezinte, spre validare, la Alba Iulia “Hotărârea Noatră”, care se mai numea “protocol” sau “plenipotenţă” etc. şi care era de fapt un proces-verbal de alegere ce purta semnăturile celor prezenţi, în număr de la câteva sute la câteva mii şi “Crediţionalul” (mandatul, atestatul, certificatul) ce conţinea numele aleşilor şi semnăturile persoanelor de încredere care au condus adunările de alegeri.

Consiliul Naţional Român a distribuit în teritoriu formulare tipizate, dar acestea nu au ajuns pentru toate localităţile, aşa că cele redactate de intelectualitatea locală sunt deosebite prin diversitatea şi conţinutul lor pătruns de un puternic spirit patriotic şi de adeziune la cauza unirii.

Prin aplicarea acestor hotărâri şi măsuri urgente cu caracter democratic, nemaiîntâlnite în fostul Imperiu Austro-Ungar, unde a dominat votul censitar foarte opresiv pentru români, s-a constituit Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, compusă din 1228 de delegaţi, reprezentând toate categoriile sociale ale poporului român din Transilvania.

În afară de delegaţii validaţi, s-a constatat că pe lângă aceştia au fost aleşi o serie de supleanţi, atât în cadrul cercurilor electorale, cât şi în cadrul delegaţiilor de drept, pentru a satisface eforturile unor personalităţi care au luptat pentru cauza naţională în trecut şi în timpul realizării unirii.

Din analiza “Credenţionalelor”, ce se află în colecţia Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia (6 volume) reiese că la 1 decembrie 1918 în sala mare a Casinei Militare, azi Sala Unirii, au fost prezenţi peste 1600 de delegaţi.

Oficialităţile şi locuitorii oraşului Alba Iulia i-au primit cu braţele deschise. Ziarul “Alba Iulia”, organ al proclamării Unităţii Naţionale, le-a adresat cuvinte de salut şi i-a socotit “descălecători de ţară nouă”: “Vă salutăm pe voi, cuvântători ai voinţei neamului, descălecători de ţară nouă, mare şi unită, întemeietori de ţară liberă şi tânără. Gândul neamului întreg se îndreaptă azi spre voi, inimile tuturor bat cu voi în ceasul hotărârii mari şi veşnice”.

Delegaţii poporul român, care s-au întrunit în capitala lui Mihai Viteazul, au constituit un prim parlament al Transilvaniei care a avut un profund caracter naţional şi democratic. Aceasta reiese din componenţa sa pe criterii profesionale: 364 delegaţi au fost ţărani (economi), 321 preoţi, 231 învăţători şi profesori, 188 avocaţi, 81 muncitori şi meseriaşi, 59 funcţionari, 36 femei, 34 studenţi, 31 medici şi farmacişti, 29 comercianţi, 27 ofiţeri, 32 membri ai gărzilor naţionale, 20 proprietari, 15 ziarişti şi 14 ingineri. Remarcăm prezenţa în număr mare a ţăranilor şi a intelectualilor satelor, preoţi şi învăţători şi a unui număr însemnat de muncitori, deşi în marile oraşe ale Transilvaniei românii erau primiţi cu greu în serviciile statului sau între meseriaşii ai căror patroni erau în majoritate de altă naţionalitate.

În ceea ce priveşte categoriile aleşilor, situaţia a fost următoarea: 595 (aproape jumătate), au fost delegaţi de drept, din care: 151 au fost delegaţi ai bisericilor româneşti (5 episcopi, 6 vicari, 10 delegaţi ai consistoriilor şi capitlurilor, 129 protopopi şi 1 al reuniunii de misiuni a Mitropoliei din Blaj), alţi 96 ai societăţilor culturale româneşti (29 ai reuniunilor de cântări, 35 ai presei româneşti şi 2 ai asociaţiilor sportive), 40 ai instituţiilor şi societăţilor economice şi financiare, 70 ai uniunilor de femei, 60 ai uniunilor de învăţători, 27 ai şcolilor, 14 ai tineretului universitar, 58 ai gărzilor naţionale, 48 ai uniunilor de meseriaşi şi 17 ai PSD. Ceilalţi 633, majoritatea din totalul de 1228, au fost delegaţi aleşi în cele 130 de cercuri electorale.

Prin promovarea acelor două sisteme de alegeri ale delegaţilor, cei de drept reprezentau toate asociaţiile şi instituţiile româneşti existente în acel moment în Transilvania, iar cei aleşi în cercurile electorale au reprezentat ţărănimea, muncitorimea şi intelectualitatea satelor şi oraşelor. Prin aceasta Consiliul Naţional Român a reuşit să dea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia un impresionant caracter reprezentativ şi democratic. S-a spus atunci că a fost prezentă toată suflarea românească “de la vlădică până la opincă”.

Prin manifeste şi proclamaţii, delegaţii au fost instruiţi să se prezinte la Casina Militară, iar poporul pe Câmpul lui Horea, lângă zidurile cetăţii şi în apropierea locului unde au fost executaţi, în 1785, Horia şi Cloşca.

Marea Adunare Naţională s-a desfăşurat într-o ordine exemplară în ziua de 1 decembrie 1918, fiind prezenţi peste 100.000 mii de participanţi, protejaţi de cca. 3000 de gardişti înarmaţi, dispuşi pe 3 aliniamente în jurul cetăţii, oraşului şi în satele apropiate.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „Constituantă şi deschisă”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”. În lectura lui Vasile Goldiş (aceasta făcea cunoscut că „Adunarea Naţională a Tuturor Românilor din Transilvania, Banat si Tara Ungurească, teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n.n.) adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/l decembrie, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

Votul în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti: „Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile Ungariei (partium – n. n.) a primit rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestei provincii româneşti cu ţara-mamă… este pentru toate veacurile decisă!”

Moţiunea Unirii Transilvaniei cu România prezentată de Vasile Goldiş a fost votată în unanimitate de delegaţi şi explicată poporului de pe cele 4 tribune situate pe Câmpul lui Horea. S-a ales un Consiliu Dirigent care să conducă Transilvania până la unirea definitivă şi o delegaţie cu misiunea de a prezenta Actul Unirii regelui Ferdinand I.

În ziua de 14 decembrie 1918, Actul Unirii a fost înmânat în mod solemn regelui Ferdinand, la Bucureşti, de către o delegaţie reprezentând Marele Sfat Naţional, din care făceau parte reputaţii oameni politici transilvăneni: V. Goldiş, Al. Vaida Voievod, precum şi episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu. Delegaţia a fost însoţită la Bucureşti şi de subsecretarii de stat: Caius Brediceanu, Corneanu, locotenenţii V. Hossu şi N. Popovici, delegat al Consiliului Dirigent.

Pergamentul Unirii, pe care delegaţia Marelui Sfat Naţional l-a dus la Bucureşti, a fost pregătit de dr. Laurenţiu Onea şi imprimat la Sibiu. El cuprindea hotărârile Adunării Naţionale de la l Decembrie 1918, de la Alba Iulia, privind Unirea pe veci a Transilvaniei cu România. Documentul era semnat de vicepreşedintele Adunării – Ştefan Cicio-Pop, precum şi de dr. Laurenţiu Onea, în calitate de secretar (notar) al Marii Adunări Naţionale. Delegaţia a fost primită atât de “autorităţi cât şi de public cu un entuziasm care nu se poate descrie”, după cum remarca ziarul „Viitorul”. Pe peronul Gării de Nord, delegaţia a fost întâmpinată de întregul guvern în frunte cu I.I.C. Brătianu, de zeci de mii de oameni, societăţi cultural-patriotice, elevi, studenţi, unităţi militare etc.

În ziua de 15 decembrie 1918, după tradiţionalul Tedeum de la Mitropolie, la ora 12 au început festivităţile oficiale de la Palatul Regal, consacrate primirii de către regele Ferdinand a Actului Unirii Transilvaniei cu România. În afara oficialităţilor româneşti şi a delegaţiei Transilvaniei, participau în sala mare a tronului şi miniştrii statelor aliate acreditaţi la Bucureşti. Din partea delegaţiei Marelui Sfat Naţional au rostit cuvântări cu profundă semnificaţie istorică Vasile Goldiş şi Al. Vaida Voievod. „Fericiţi suntem noi, românii de azi – arăta V. Goldiş – că prin noi, istoria săvârşeşte actul măreţ al unirii tuturor românilor, într-un singur stat”. A luat cuvântul apoi Al. Vaida Voievod, care, după o scurtă alocuţiune, a dat citire conţinutului Pergamentului Unirii, pe care l-a înmânat regelui Ferdinand. Acesta cuprindea rezoluţia votată de Mărita Mare Adunare Naţională de la Alba Iulia. Regele Ferdinand a rostit un discurs de răspuns, exprimând în numele întregului popor român profunda satisfacţie pentru înfăptuirea idealului secular de Unire al tuturor românilor în graniţele Daciei strămoşeşti.

În zilele următoare au continuat în Capitală serbările şi manifestările populare în cinstea marelui eveniment şi a delegaţiei Transilvaniei. Una din aceste impresionante manifestări, consacrate sărbătoririi Unirii Transilvaniei cu România, a avut loc în ziua de 16 decembrie 1918, cu prilejul depunerii unei coroane de flori la statuia lui Mihai Viteazul, de către delegaţia Marelui Sfat Naţional al Transilvaniei, în afara unui public alcătuit din zeci de mii de oameni, profesori, elevi, studenţi, muncitori, soldaţi, ofiţeri, la manifestaţie au participat şi membrii guvernului, care însoţeau delegaţia Transilvaniei.

Foto.: Unul dintre cele şase volume în care se păstrează, în original, credinţionalele celor 1228 de delegaţi oficiali desemnaţi să voteze Unirea Transilvaniei cu România. Aici vom găsi semnătura lui Atanasie Demian din Negreia, delegatul zonei Şişeşti la Alba Iulia.

Actul unificării statului naţional unitar român în 1918 a fost în mare măsură rodul puternicei solidarităţi a neamului românesc.

Hotărârea istorică de la Alba Iulia, care a consfinţit voinţa unanimă a poporului român, de Unire a Transilvaniei cu Patria-mamă, a avut un puternic răsunet în conştiinţa românilor, declanşând pretutindeni manifestări patriotice, impresionante.

În ziarul independent „Dacia” (care şi-a făcut apariţia la 22 noiembrie 1918), Al. Vlahuţă, în articolul Amurg şi Zori, referindu-se la împlinirea idealului de eliberare şi unitate naţională a românilor din Transilvania, scria: „Acum catastrofala dramă s-a terminat… a triumfat dreptatea… Gândul mă duce spre cel mai înalt vârf al Carpaţilor noştri, îmi fac ochii roată şi toate podoabele ţării mele se dezvelesc într-o lumină de vis, toată mândra Doinei Ţară din cătările Tisei până la «Marea cea mare» iat-o acum întreagă”.

Unirea de la l Decembrie 1918 a însemnat realizarea celui mai înalt ideal patriotic şi politico-naţional al poporului român, a încununat strălucit luptele şi jertfele de veacuri ale poporului român.

O definiţie magistrală, cu valoare axiologică a fost dată Marii Unirii din 1918 de către savantul patriot N. Iorga, care arăta că „Pentru noi Unirea din 1918 e o necesitate istorică ajunsă la recunoaştere şi e o suferinţă mângâiată. Şi, astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv şi etern”.

Perfect integrat aşadar valului revoluţionar şi aspiraţiilor democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş etc. şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional.

Adunarea Naţională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic. Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi. Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din l ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost cu 1 an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

Foto.: Spectatori urcaţi pe mese încercând să surprindă semnarea Tratatului de la Versailles – palatul Trianon – Franţa, 1919[1]

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

[1] https://mail.google.com/mail/?tab=wm#inbox/145bb90fb1aa61c9