Un „Leu” în haină preoţească,
părintele dr. Vasile Lucaciu
Am putea vorbi ceasuri întregi despre cel ce a fost părintele Vasile Lucaciu, Apostolul Neamului sau „Leul de la Şişeşti”,
şi tot nu am epuiza subiectul, deoarece personalitatea sa puternică a marcat în mare măsură destinul Ardealului şi al României în cei cincizeci de ani de luptă pentru drepturile românilor. În acele vremuri grele, de cumpănă, au fost bărbaţi care s-au ridicat şi au călăuzit poporul Ardealului precum Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop şi mulţi alţii, dar printre ei, Vasile Lucaciu este o figură distinctă.
Puţine personalităţi ale istoriei noastre au avut apelativul de „leu”, una dintre ele fiind Leul Răsăritului, marele Mihai Viteazu, care cu sabia şi cu barda şi-a impus voinţa asupra a trei imperii.
Dar „Leul de la Şişeşti” a fost deosebit, nu a condus oşti, nu a călcat sub picioarele cailor armate străine, şi totuşi, i se spune ”Leu”. Un leu înveşmântat în haină preoţească, care nu a scos sabia, dar a folosit cuvântul, nu a călărit în fruntea oştirii, dar a însufleţit mii de soldaţi să lupte până la ultima suflare pentru un ideal şi, asemeni unui leu, nu a renunţat niciodată. Acesta a fost părintele Vasile Lucaciu, Leul din Şişeşti.
Viaţa, activitatea şi lupta sa timp de cincizeci de ani pentru români este imposibil de descris în câteva rânduri, de aceea mă voi opri pe scurt asupra unor repere. Unul dintre ele îl puteţi vedea zilnic, în frumoasa biserică din Şişeşti închinată Maicii Domnului, clădită în cinci ani şi terminată la 1890, în plină epocă de maghiarizare şi asuprire a tot ceea ce înseamnă român în Transilvania.
De sărbătoarea Sfintei Maria, la 15 august 1890, în faţa a mii de români veniţi din toate colţurile Ardealului, se dezveleşte placa de marmură care o puteţi admira şi astăzi, purtând următoarea inscripţie: PRO S. UNIONE OMNIUM ROMANORUM, Pentru Sfânta Unire a tuturor românilor, o sfidare directă a autorităţii maghiare şi o dorinţă a neamului românesc din Transilvania.
Foto.: Domnul Cristian Mariş, prezentând în faţa şişeştenilor viaţa şi activitatea părintelui doctor Vasile Lucaciu (1 Decembrie 2015).
Părintele Lucaciu spune cu această ocazie: „Şi zidirea aceasta nu este o simplă clădire de piatră pe piatră, ci este întruparea unei idei, a unui ideal, carele pe ceriul vieţii mele străluceşte ca un soare, luminând cu razele sale trecutul, prezintele şi viitorul neamului meu iubit. Ce ne-au lăsat istoria, ce ne-au transmis părinţii noştri, ce au cântat poeţii, ce doreşte tot sufletul meu de român: măreaţa, fericitoarea, sfânta unire a tuturor românilor am avut eu şi cu mine poporul meu să fie simbolizată în această măreaţă biserică. Unire în cugete, unire în simţiri, unire în religiune! Această idee este gravată pe tabla de marmoră, pre care acum o dezvelim, ca să vestească generaţiilor prezente şi viitoare, ce are să spereze românul, la ce trebuie să năzuiască, care este culmea aspiraţiunilor sale pe acest pământ.”[1]
Toate acţiunile părintelui Lucaciu, activitatea sa neobosită în slujba deşteptării naţionale a românilor îl aduc în atenţia autorităţilor maghiare, care desfăşoară numeroase acţiuni pentru intimidarea lui, dar fără rezultat.
Urmează acţiunea Memorandumului român la Viena, la care participă activ şi părintele Lucaciu, urmat de procesul împotriva memorandiştilor. Partidul Naţional Român era în degringoladă în urma represaliilor maghiare, ungurii devastând casa lui Ioan Raţiu de la Turda, căutându-l să-l linşeze. La fel în Arad şi în Şimleu împotriva altor români. Atunci Vasile Lucaciu decide să acţioneze convocând o adunare a partidului la Şişeşti. Autorităţile maghiare interceptează convocarea şi îl dau în judecată, procesul având loc la Debreţin. Aici părintele Lucaciu, acuzat, refuză să vorbească ungureşte, strigând în sală: „Am dreptul să vorbesc româneşte!” A fost un proces dur, în care justiţia maghiară a fost făcută praf, preşedintele de şedinţă fiind nevoit să închidă şedinţa din cauza agitaţiei, iar părintele Vasile Lucaciu, prin pledoaria susţinută s-a transformat din acuzat în acuzator, combătându-l pe procurorul general chiar cu argumentele maghiare ale lui Kossuth şi ale altor revoluţionari maghiari ce propovăduiau libertatea pentru unguri, atunci de ce nu şi pentru români? Cu toate acestea, e condamnat la un an de închisoare şi amendă penală.
Odată eliberat, Vasile Lucaciu îşi continuă lupta sa pentru cauza românilor. Urmează procesul memorandiştilor din 1894, urmărit de întreaga lume civilizată. Marii patrioţi români (Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Iuliu Coroianu şi mulţi alţii sunt condamnaţi la închisoare, Vasile Lucaciu primind cinci ani. La aflarea sentinţei, strigă în sala de judecată: „Trăiască Unirea românilor, trăiască libertatea!”
Un an mai târziu, la intervenţia regelui Carol I pe lângă împăratul Franz Iosef, condamnaţii (din Procesul Memorandumului) sunt graţiaţi. Părintele Lucaciu îşi continuă lupta. Astfel, este închis din nou, anul 1907 îl găseşte în lanţuri. Partidul Naţional Român îl înscrie în lupta electorală pentru circumscripţia Beiuş contra contelui Tisza, candidatul maghiar. Iuliu Maniu şi alţii vin să-i facă propagandă, dar ce pot face ei contra întregului aparat maghiar care uzează de bătăi, mită şi intimidări pentru a-şi impune candidatul? De partea părintelui era doar „Doina” cântată în fiecare casă de români: „Plânge o mierlă prin păduri, rob îi Lucaci în lanţuri!” Pe atunci era votul cenzitar, în fiecare sat votau doar 12-15 oameni, iar votul nu era secret, ci exprimat prin viu grai în faţa comisiei. La intrarea la urne, ungurii aşteptau alegătorii cu rachiu şi papricaş pentru a-i face să voteze cu candidatul lor, iar la ieşire, dacă votai contra, bătăuşii te luau în primire pentru intimidarea celorlalţi. Şi totuşi, a ieşit Vasile Lucaciu, din închisoare direct în Parlamentul maghiar, în ciuda intimidărilor şi bătăilor aplicate alegătorilor români. Iar primul discurs în Parlamentul maghiar al lui Vasile Lucaciu, în care acesta desfiinţa sistemul maghiar de oprimare a românilor, discurs susţinut de puţinii deputaţi români, a trebuit întrerupt din cauza vociferărilor deputaţilor unguri.
În 1914 a început războiul mondial, cu ardelenii trimişi în luptă împotriva voinţei şi ţelului lor. Cu riscul vieţii, Vasile Lucaciu trece în România împreună cu Octavian Goga pentru a convinge Regatul român să renunţe la neutralitate şi să intre în luptă, doar aşa putându-se realiza unitatea naţională. Vorbeşte cu toţi politicienii de marcă, se implică prin publicistică şi conferinţe ţinute în întregul regat, toate doar pentru a sublinia necesitatea eliberării Ardealului de către armata română, dar şi a convinge opinia publică şi în primul rând factorii politici de urgenţa acestui deziderat. Este ales preşedinte al Ligii culturale pentru unitatea românilor, iar din 1916 deputat în Parlamentul de la Bucureşti. Primul ministru I. C. Brătianu adoptase o politică de expectativă, motivând atitudinea similară a Italiei, şi ea aliata Puterilor Centrale. Părintele Vasile Lucaciu pleacă în Italia, unde porneşte o campanie pentru intrarea în război, arătând factorilor importanţi de aici ideea că România, cu aceleaşi năzuinţe ca şi italienii, îi va urma imediat ce aceasta va declara război Austro-Ungariei. După intrarea Italiei în război, revine la Bucureşti continuând cu mai multă râvnă activitatea propagandistică. După intrarea României în război (16 august 1916), Vasile Lucaciu se preocupă de organizarea ardelenilor refugiaţi în regat, dar şi a prizonierilor transilvăneni luaţi din armata austro-ungară. Împreună cu alţi patrioţi redactează un memoriu care îl înaintează regelui Ferdinand, în care cerea aprobarea pentru înrolarea imediată a acestora în armata română, subliniind importanţa simbolică, dar şi câştigul militar important. După retragerea armatei şi, guvernului în Moldova, în martie 1917 dr. Vasile Lucaciu pleacă în Rusia, trimis cu o delegaţie de către guvernul român pentru organizarea zecilor de mii de prizonieri ardeleni din lagărele ruseşti ce doreau să se înroleze în armata română. Acolo, la Darniţa, lângă Kiev, se organizează cea mai mare tabără de voluntari ardeleni, care vor veni în România, câteva mii urmând să lupte la Oituz şi Mărăşeşti.
În aprilie 1917 este trimis, tot de către guvern, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Stoica pentru a susţine cauza românească în Statele Unite ale Americii, unde propaganda maghiară contra României era foarte activă. Cu înaltele sale calităţi oratorice şi publicistice, precum şi prin muncă neobosită, face imense servicii cauzei româneşti peste ocean. Publicaţii, interviuri, conferinţe, adunări, toate în ritm accelerat. Comunităţile de români i se alătură necondiţionat, mii de voluntari americani de origine română cer înscrierea lor în armata americană ce se pregătea de război, dar în batalioane româneşti. Acest lucru nu era posibil, în armata americană nu existau contingente naţionale. Cu toate acestea, mii de români americani vor lupta pentru Antanta pe câmpiile Franţei. În iulie 1917 delegaţia românească este primită la Casa Albă cu simpatie de către secretarul de stat Robert Lansing, căruia îi sunt înmânate cererile şi revendicările naţionale ale românilor. Să nu uităm, în 1918 preşedintele Wilson va proclama cele 14 puncte referitoare la popoarele din monarhia habsburgică, practic actul de deces al acesteia. În mod sigur, pe lângă eforturile cehilor, slovacilor, italienilor, polonezilor, (primiţi împreună cu românii conduşi de fiul lui Lucaciu, Epanimonda, de preşedintele Wilson în 5 iulie 1918) şi memoriul părintelui Vasile Lucaciu a contribuit la decizia preşedintelui american.
La data acestei întâlniri părintele Lucaciu se afla în Franţa, unde lua fiinţă Consiliul Naţional Român, un guvern în exil după pacea de la Buftea-Bucureşti. În toamnă se deplasează în Italia, unde împreună cu reprezentanţii guvernului italian primeşte jurământul companiilor româneşti constituite din voluntari dintre prizonieri ardeleni, aceştia luptând sub culorile româneşti în bătălia de la Vittorio-Veneto. Din Italia, Vasile Lucaciu ajunge la Geneva, unde continuă activitatea de mediatizare şi informare corectă a oamenilor politici şi a opiniei publice pentru contracararea propagandei maghiare şi pentru recunoaşterea Marii Uniri. Ne putem întreba, a avut România vreun diplomat mai activ în acele vremuri, şi cu mai multe rezultate? Mai activ şi cu mai multe rezultate decât acest popă de Şişeşti?
Ei bine, da, popă de Şişeşti, aşa îi spuneau adversarii lui politici din Parlamentul României de după război. Dar în acest popă vibrau toate năzuinţele neamului său, ardelenii săi ar fi sărit şi în foc pentru acest popă de Şişeşti. După ce şi-a făcut datoria, după ce şi-a adus obolul la Reîntregirea Neamului, alţii ar fi vrut ca popa să-şi vadă de ale sale şi să lase politica de la Bucureşti, parlamentul şi toate cele altora. În 1922 dorea şi el să se retragă, dar Partidul Naţional Român îl solicită să mai candideze o dată, fiind sigur că doar prezenţa sa i-ar fi asigurat mandatul. Şi aşa, Vasile Lucaciu, care timp de 27 de ani a fost secretar al partidului, acceptă. În ziua votării, mergând spre Baia Mare, se petrece cea mai cruntă faptă împotriva marelui patriot. Este atacat şi bătut de către contracandidatul său din partea partidului de guvernământ împreună cu câţiva gealaţi, care îl abandonează singur în zăpadă. Un om de 70 de ani, dintre care mai bine de 50 şi i-a petrecut în slujba românismului, este bătut şi abandonat în zăpadă, culmea, de nişte români. Ne mai întrebăm de unde avem această încrâncenare politică?
Ţăranii ce veneau la vot l-au găsit aşa, rănit grav, l-au luat şi l-au adus la spital: „Am adus pe Apostolul Neamului Românesc căruia ticăloşia omenească i-a mai dat o dată botezul martirajului!”
Câteva luni mai târziu, retras într-o odăiţă la Satu Mare, uitat de lume, uitat de majoritatea prietenilor, părintele Vasile Lucaciu se stinge la 29 noiembrie 1922.
După moarte, toţi îşi aduc aminte de el. Ziarele, politicienii, toată lumea se întrecea în elogii. I se organizează funeralii naţionale, este făcut arhiereu vicar, chiar şi Brătianu îşi aminteşte să-l decoreze cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor. A putut decora, la propriu, doar sicriul. A fost înmormântat la Şişeşti, în ctitoria sa, la 1 decembrie 1922, o frumoasă frescă din interiorul bisericii imortalizează acest moment.
„Părăsit şi uitat, pentru că s-a topit în eternitate, odată cu izbânda, de aceea plecarea lui e tristă ca un cântec de departe într-un amurg de toamnă. Aşa s-a dus din mijlocul nostru părintele Vasile Lucaciu, închizând în sicriul lui protestarea istoriei Ardealului românesc de o jumătate de veac. Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletele lor aspiraţiunile publice, oameni drapel care se ivesc pe toate câmpurile de luptă aducând parcă de sus mistica flacără a credinţei. Pleacă dintre noi cel din urmă romantic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generaţiei de azi moştenire imaginea lui luminoasă. Toate steagurile se înclină acestui sicriu, asupra căruia, în numele ardelenilor cu care ai pribegit ieri pe drumul idealului, părinte Vasile, eu, smerit ucenic, arunc astăzi un bulgăre de ţărână. (Octavian Goga, la înmormântarea părintelui Vasile Lucaciu).
Foto: Predarea pentru Muzeul Memorial „Dr. Vasile Lucaciu” din Şişeşti a albumului: „OMAGIU-Leului de la Şişeşti” oferit de Promoţia 1968 a Şcolii de Ofiţeri de Poliţie-Bucureşti
[1] Dr. Vasile Lucaciu: Biserica S. Uniri a Tuturor Românilor, Adică Mănăstirea Maicei Românilor în ŞIŞEŞCI, Schiţe istorice şi dare de seamă, Baia-Mare, 1892.
Renaşterea Şişeşteană 