Omagiu părintelui dr. Vasile Lucaciu
A reconstrui tabloul epocii în care a trăit şi a luptat părintele dr. Vasile Lucaciu şi a-l surprinde pe erou în prim-planul acestuia, este infinit mai greu şi mai delicat decât a vorbi despre o lecţie de istorie generală, unde eroii anonimi sau individualizaţi se suprapun şi se contopesc. Greutatea vine şi de la faptul că valori umane precum părintele dr. Vasile Lucaciu, nu-şi pierd din măreţie odată cu timpul. Dimpotrivă, vremea, pe măsură ce curge inexorabil, selectează tot mai riguros şi ridică la dimensiuni hiperbolice Omul Lucaciu, cu tot ceea ce a lăsat el moştenire Poporului Român
Această logică a istoriei este supradimensionată când este vorba de Oameni Drapel. “Frământarea politică a românilor – spunea Octavian Goga – încătuşaţi de Imperiul Austro-Ungar … se confundă cu zbuciumul său personal. În această vreme, oriunde a fost Ardealul Luptător, oriunde s-au afirmat drepturile lui la existenţă, fie că s-au răscolit valorile sentimentului popular, dincolo sau dincoace de Carpaţi, fie că s-au agitat adevărurile în faţa duşmanului sau în obrazul umanităţii, oriunde a fost risipire de energie, oriunde au fost suferinţe pentru Neam, pretutindeni părintele dr. Vasile Lucaciu a fost în primele rânduri”.
Viaţa şi activitatea părintelui dr. Vasile Lucaciu a fost mai mult decât clocotitoare. Indiferent că folosea cuvântul ce străbătea văzduhul ca un dangăt de clopot uriaş, ori binecuvânta cu sfânta cruce în mână, sau scria cu pana, el n-a avut alt ţel decât acela de a-şi apăra Neamul şi credincioşii în faţa abuzurilor ungureşti şi de a lupta pentru făurirea României Mari.
“Cu faţa lui de romană frumuseţe – spunea Nicolae Iorga – cu trupul de atlet, cu glasul tunător, cu mişcarea poruncitoare a braţului, Vasile Lucaciu era un om ca oricare şi avea o mare dovadă de înţelepciune, nu şi-a dat osteneala să pară a fi mai mult decât era”.
Personalitate politică complexă a epocii sale, dr. Vasile Lucaciu, s-a situat în prim-planul marilor evenimente sociale, politice şi naţionale, valorificând la maximum condiţiile existente pentru cauza poporului român. A ştiut mai bine decât nimeni altul să conceapă soluţii realiste, specifice de la caz la caz şi pe care le-a integrat în ansamblul strategiei şi tacticii generale, în vederea realizării obiectivelor propuse.
Preotul şi omul politic au făcut casă bună în cadrul aceleaşi persoane întrucât, nu de multe ori, a folosit biserica pentru a-şi expune cu propriile argumente ideile mobilizatoare pentru pregătirea şi înfăptuirea Marii Uniri.
Participant activ la realizarea şi activarea Memorandumului (1892), alături de Ioan Raţiu şi George Pop de Băseşti, la activarea spiritului politic al românilor transilvăneni (în cadrul Conferinţei de la Sibiu din anul 1905),Vasile Lucaciu a acţionat ca nimeni altul pentru a sluji interesele neamului în perioada în care a fost pregătită Marea Unire. Încă de la începutul primului război mondial a militat în direcţia intrării României în război alături de Antanta. A participat în calitate de preşedinte al “Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor” la diferite manifestaţii şi activităţi politice. Din vara anului 1916 acţionează şi de la tribuna parlamentului României, având rolul, conform lui Octavian Goga, “de factor determinant al ideii care trebuia să aprindă flacăra războiului de dezrobire, dar salvând în acelaşi timp pe seama umanităţii şi demnitatea românismului din Ardeal”.
Odată cu intrarea României în război alături de Antanta, la 14 august 1916, Vasile Lucaciu a depus mari eforturi pentru organizarea celor 25.000 de transilvăneni refugiaţi în România, într-o unitate de voluntari ai armatei române precum şi a prizonierilor de război ardeleni, din Rusia, Italia, Serbia şi Franţa, înrolaţi iniţial în armatele austro-ungare. Această iniţiativă, de cuprindere a românilor transilvăneni şi bucovineni în rândurile armatei române şi lupta efectivă cu arma în mână pentru libertate naţională, au creat premisele pentru succesele din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
În noile condiţii istorice, constatând că propaganda noastră în străinătate era foarte slabă, guvernul român a decis să trimită în mai multe state aliate sau neutre (Franţa, Rusia, S.U.A, Italia, Anglia, Elveţia) misiuni politice, cu scopul de a face cunoscute revendicările noastre în Occident. Una din primele acţiuni în această direcţie a reprezentat-o trimiterea de către guvernul român în aprilie 1917 a unei Misiuni Patriotice Naţionale neoficiale în S.U.A avându-1 în frunte pe Vasile Lucaciu. Alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare, în contextul în care părintele Lucaciu îi avea stabiliţi acolo pe Constantin Lucaciu, fratele său, pe fiul său, Epaminonda Lucaciu şi pe cumnatul său, Gheorghe Barbul. Vasile Lucaciu s-a bucurat de o largă audienţă nu numai în rândul românilor din America, ci şi în ale unor largi cercuri politice americane, reuşind să prezinte cu mare succes dezideratele naţionale ale poporului român, legitimitatea făuririi statului naţional unitar, liber şi independent.
Încheindu-şi activitatea peste Ocean, Vasile Lucaciu a plecat la Paris, căci în acest loc se va concentra de acum înainte activitatea politică mondială. În Franţa, bătălia politică dusă de către români a avut ca port-drapel pe neobositul Vasile Lucaciu. Aici au fost puse bazele, la 6 septembrie 1918, a “Consiliului Naţional Român”, în vederea coordonării luptei naţionale a românilor. Noul organism politic creat a dat noi dimensiuni manifestărilor româneşti pe linia desăvârşirii statului naţional unitar.
În aceeaşi direcţie naţională a acţionat în Italia şi Elveţia, luând parte şi aici la multe manifestări politice.
După o activitate laborioasă care implica şi contacte cu delegaţia română de la Conferinţa de Pace de la Paris, care a pus capăt primului război mondial, Vasile Lucaciu s-a reîntors în ţară în toamna anului 1919, unde i s-a făcut o primire impresionantă. La Gherla, Dej, Satu Mare, Baia Mare, ca şi la Şişeşti, peste tot, a fost întâmpinat cu multă căldură.
Deşi istovit de drumuri, slăbit de boala de inimă ce se agrava din zi în zi, Vasile Lucaciu a participat pe măsura puterilor sale, la viaţa politică a ţării, mai întâi la câteva şedinţe ale Consiliului Dirigent (al cărui membru a fost), apoi în cadrul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1919. Pe baza unui program electoral minimal, Vasile Lucaciu a fost ales deputat în primul parlament al României Mari, făcând parte din secţiunea I a Camerei Deputaţilor, alături de mari oameni politici şi de cultură: Vintilă Brătianu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Gheorghe Cristescu, Ion Agârbiceanu, Grigore Iunian, Aurel Lazăr etc.
Consecvent opiniilor sale de unitate desăvârşită a naţiunii, Lucaciu a înţeles că în noile condiţii istorice date de reîntregirea ţării, se impunea mai mult ca oricând o activitate convergentă a tuturor forţelor la nivelul întregii ţări, pentru consolidarea edificiului statal, pentru consistente reforme economice şi politice, pentru dezvoltarea culturii naţionale şi întărirea suveranităţii României în conceptul popoarelor lumii.
Uneori Istoria recompensează pe vizionari. Părintele dr. Vasile Lucaciu, după făurirea României Mari, a fost ales deputat în Parlamentul României, în 1919-1920-1922. Ba mai mult, poporul i-a închinat încă din timpul vieţii, ode, doine, intrând astfel în constelaţia eroilor legendari ai Ţării.
Din vizitele pe care le-am făcut la Şişeşti am constatat că „Doina lui Lucaciu” a devenit pentru şişeşteni un adevărat imn naţional. Versurile Doinei sunt cutremurătoare:
Cântă-o mierlă prin păduri,
Robu-i Lucaci la unguri
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte!
Nu fi mierlă, supărată,
Nu-i robia ne-ncetată;
Vine dalba primăvară,
Fie-va Lucaci liber iară!
Nu suspină în zadar,
Du-mi-te pân’ la Sătmar,
Unde-i Lucaci la-nchisoare,
Nu vede nici cer, nici soare
Du-te şi te pune-ndată
La fereastra-i încuiată
Şi-i spune închinăciune
De la-ntreaga naţiune
Spune-i multă voie bună
Şi că-i împletim cunună,
O cunună-n trei culori
Din mai multe dalbe flori
Că el bine s-a luptat
Ca român înflăcărat,
Pentru ţară şi naţiune
A pretins el multe bune!
Spune-i, mierlă dragă, spune-i
De la-ntreaga naţiune
Că noi toţi îl iubim,
Pentru el în foc sărim.
Seghedine, Seghedine,
Dumnezeu cum te mai ţine,
Mureş, Tisa până când
Te mai rabdă pe pământ?
Fie-va Lucaci liber iară,
Pentru noi în astă ţară
Până-i viu nu-l părăsim
Mai bine toţi ne jertfim.
În anul 1922 părintele dr. Vasile Lucaciu a trecut în eternitate. Corpul neînsufleţit a fost transportat cu trenul de la Satu Mare la Baia Sprie. Aici, sicriul a fost aşezat într-un car tras de trei perechi de boi, ajungând în ziua de 1 decembrie la Şişeşti, unde a fost aşteptat de peste 15.000 de români ca să-l conducă la ultimul locaş, în Biserica pe care el a construit-o.
Omagiul Ţării şi al Naţiunii Române i-a fost adus de Ionel I.C. Brătianu – Primul Ministru al României. Pe sicriu a fost aşezat “Marele Cordon al Ordinului Steaua României”, iar Episcopul greco-catolic de Gherla – Iuliu Hossu – i-a conferit “Post-Mortemn” rangul de “vicar Episcopal”.
Glorie eternă părintelui doctor Vasile Lucaciu!
Renaşterea Şişeşteană 